Rezistenta bisericilor evanghelice în perioada comunistă (partea I)
Emisiunea Esențe – invitat Dr. Marius Silvesan, istoric.
Tema – Rezistenta bisericilor evanghelice in perioada comunista (partea I)
Realizator – Cătălin Dupu. Producția – Alege Viata
Partajează asta:
Pamflet care circula printre functionarii Ministerului Cultelor în anul 1946
Un personaj central al primilor ani ai comunismului în zona cultelor este preotul Burducea. Fost legionar, acesta a îmbrăţişat noua ideologie foarte rapid, punându-se la dispoziţia noii puteri, ajungând Ministru al Cultelor.
Iată ce versificări circulau în epocă la adresa acestuia:
„Ce mai faci?” „Ce să fac, ca Burducea, / Şi cu steaua, şi cu crucea” sau „Când cu steaua, când cu crucea”.
Apoi, cu trimitere la trecutul său legionar: „Popa-i mare hoţ, licheaua, / Nu-i cu crucea, e cu steaua” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 16.)
De asemenea, circula şi următoarea ghicitoare:
„E unic în Europa, / Uite popa, nu e popa. / Poartă rasă, nu-i de rasă / Şi de cruce nu se lasă, / Dar la stea închină crucea. / Ăsta cine e? / Burducea” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 111).
Burducea a fost ţinut în funcţie şi pentru că era şantajabil, ştiindu-se că îndreptase spre parohia sa fonduri în mod nejustificat. Cu un asemenea reprezentant la culte, comuniştii nu aveau mari probleme.
SORIN BOCANCEA, „Dincolo de actualele mituri. Biserica Ortodoxă în primii ani ai regimului comunist din România”, în revista Sfera Politicii, vol. XIX, nr. 16 (160), iunie 2011.
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/160/art14-Bocancea.php
Citește și
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Partajează asta:
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina
Constantin Burducea
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire
a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.
Partajează asta:
Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)
Emy Răduț prezintă pe blogul său un document care atestă trecerea lui Simion Man de la confesiunea ortodoxă la cea baptistă. Nu știu dacă este aceiași persoană cu pionierul credinței penticostale despre care scrie Vasilică Croitor, când și cum a trecut la denominațiunea penticostală, însă consider acest document relevant pentru istoria comunităților evanghelice din România.
Indubitabil acest certificat este un document istoric care vorbește despre modalitatea în care o persoană putea trece de la un cult la altul, în speță de la cel ortodox la cel baptist în anii 40 ai secolului XX.
Certificatul este din 14 martie 1942, iar în partea de jos scrie Nagyvárad (Oradea). Aceste informații coroborate cu trimiterea la legislația religioasă maghiară (legile din 1868 și 1895) și la textul bilingv (maghiar-român) fac trimitere la situația Oradei în anul 1942 care a fost cedată Ungariei prin al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940.
Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. (Wikipedia)
Menționăm și faptul că denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.
Prezentăm mai jos documentul împreună cu comentariul lui Emy Răduț așa cum l-a publicat acesta.
Recent fratele Simion Man a trecut în veşnicie (13 mai 2012) la vârsta de 99 ani. Considerat cel mai bătrân pastor penticostal, prezentăm mai jos un document din 1944 cu ieşirea sa din cultul ortodox şi trecerea la cultul baptist:
Documentul mi-a fost oferit de pastorul Vasile Bel din Rohia (Maramureş)!
Sursa: http://emyradut.blogspot.com/2012/05/simion-man-baptist.html
Update
Conform informațiilor primite de la Emanuel Răduț (informații primite de la pastorul Vasile Bel), Simion Man la care face referire certificatul este una și aceiași persoană cu pastorul penticostal la care am făcut referire în articol.
Partajează asta:
Cartea care a schimbat lumea – trailer
Partajează asta:
Biserica Ortodoxă în anii prigoanei comuniste
Emisiunea ”De la + la infinit” cu tema ”Biserica ortodoxă în anii prigoanei”.
Difuzată la: TVR INFO în 9 martie 2012.
Invitați: Sorin Lavric (scriitor) și George Enache (istoric). Prin telefon dna Lidia Staniloae.
Realizator: Răzvan Bucuroiu.
Partajează asta:
Emil Bartos la Areopagus – Spiritualitatea trezirilor spirituale din secolul al XVIII-lea
Începuturile mişcării evanghelice moderne sunt direct legate de valurile de trezire spirituală de la mijlocul secolului al XVIII-lea din America de Nord şi Marea Britanie. Alterarea mărturiei bisericilor protestante – datorată mai cu seamă procesului de instituţionalizare şi totodată compromisului etic şi moral al credincioşilor, momeala materialismului Lumii Noi, renunţarea la valorile puritane moştenite – toate acestea, precum şi multe alte cauze din zona socio-politicului, au dus la iniţiative locale ale bisericilor şi liderilor spirituali pentru un timp de trezire şi înnoire spirituală. Un val de lucrări divine speciale, având în mijlocul lor predicatori entuziaşti şi întâlniri deschise interdenominaţionale au dat naştere la ceea ce istoria a numit „perioada Marilor Treziri spirituale”. Modul de manifestare al celor direct implicaţi, varietatea convertirilor, interpretările teologice, dar şi reacţia denominaţiilor participante, ne oferă platforma de studiu asupra spiritualităţii acestor mişcări. Nimeni nu contestă faptul că multe elemente de spiritualitate din acea perioadă au influenţat masiv aproape toate confesiunile evanghelice ulterioare, incluzând cele care au pătruns pe teritoriul ţării noastre. Prelegerea va analiza aceste surse de spiritualitate şi va încerca un răspuns motivator la moştenirea spirituală a credincioşilor evanghelici de azi. (Dr. Emil Bartoş)
Partajează asta:
Armand Puig, Iisus un profil biografic
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui ARMAND PUIG, Iisus un profil biografic (Bucureşti: Meronia, 2006).
Armand Puig, născut în 1953, este preot catolic, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Barcelona. În 1982 a luat doctoratul având-ul preşedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea. A mai publicat numeroase lucrări cu tematică exegetică şi istorică. Cartea Iisus un profil biografic este foarte cunoscută în rândul cititorilor de literatură creştină, în special în rândul catolicilor.
Primele pagini ale ediţiei în română a episcopului Sofronie, dau un avânt cititorului. Sunt nişte cuvinte care motivează pe cel ce a luat cartea în mână, să nu o lase, până nu o citeşte toată. Cititorul va porni cu avânt citirea acestei cărţi.
Lucrarea este elaborată dintr-o perspectivă amplă, şi îmbină cercetarea istorică, analiza exegetică şi reflecţia spirituală. Cercetarea istorică excelează, datele fiind multe şi importante. În ce priveşte partea exegetică, rareori autorul aduce în discuţie termeni greceşti, iar în ce priveşte partea spirituală, nu e chiar o lucrare care să atingă prea mult inima omului (Cea mai mare compasiune e provocată de partea finală a vieţii Domnului Isus, şi anume: Răstignirea).
Partea predominantă a stilului însă, este cea istorică. În diferite cazuri, autorul intră în explicaţii teologice, unde se vede clar stilul catolic de interpretare a Sfintelor Scripturi. Astfel, el consideră că Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor (în timp ce Domnul Isus a afirmat că cei răi au ca tată pe diavolul); în dezbaterea decalogului evită categoric să discute porunca a doua, (care ar fi demolat întreaga doctrină romano-catolică a iconografiei şi a închinării la sfinţi), şi în locul celei de-a doua porunci, o înlocuieşte cu porunca iubirii aproapelui; când dezbate problema fraţilor Domnului Isus, e unul din puţinele momente când dă variante multiple, dar, deşi nu are temei biblic, totuşi acceptă varianta catolică, şi anume: virginitatea permanentă a Mariei, concluzionând că fraţii Domnului ar fi copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Când intră strict în prezentarea vieţii Mântuitorului, autorul bombardează tot ceea ce aduce în discuţie prin versete Biblice dar şi prin citate din Scrierile Iudaice: Mişna, Talmudul, sau scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Acesta poate fi considerat un punct forte. Dacă cititorul va fi atent şi va citi toate referinţele date de autor, va observa că în paralel cu cartea, va citi(cu foarte mici excepţii) toate cele 4 Evanghelii Canonice. Acest lucru va necesita o durată foarte lungă pentru citirea cărţii respective, şi aceasta, în jur de aproximativ 60-70 ore.
Cartea, este o carte foarte complexă, şi aşa cum spune şi titlul ei, Îl are în centru pe Mântuitorul, Isus Hristos.
Înainte de orice, autorul începe prin a prezenta multitudinea izvoarelor care vorbesc despre Isus Hristos, atât izvoare creştine, cât şi iudaice sau păgâne, informaţiile fiind consistente, arătând că omenirea nu e străină de existenţa Domnului Isus. Aceste informaţii aduc un punct forte cărţii, însă ca un punct slab al cărţii în ansamblu, este că aduce foarte puţine date din scrierile părinţilor bisericii, care au şi ei totuşi un cuvânt de spus prin literatura bogată şi diversificată pe care au scris-o.
Un următor pas, până să înceapă biografia Domnului Isus, cartea conţine importante resurse referitoare la perioada intertestamentară, la contextul întrupării Domnului Isus. Astfel, sunt discutate într-un mod serios câteva din localităţile razei de acţiune a Domnului Isus, diferitele partide religioase iudaice (Fariseii, Saducheii, Esenienii), dar şi alte evenimente petrecute în Iudeea, înaintea naşterii Domnului Isus. Autorul aduce în discuţie şi contextul robiei romane în care se afla la acel moment poporul evreu şi face într-un mod interesant trecerea de la Ioan Botezătorul la Domnul Isus.
După ce discută contextul naşterii Domnului Isus, autorul aduce investigaţii cu privire la ucenici, la persoanele care îl înconjurau pe Domnul Isus. Este relatată viaţa Mântuitorului, evenimentele la care a luat parte, şi cum se raporta Domnul Isus la Lege şi la datinile şi obiceiurile de atunci ale evreilor. Autorul îl prezintă mai mult ca un Rabin pe Isus, decât ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel nu pomeneşte prea mult despre statutul de Domn al Acestuia.
Lucrarea prezintă viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică, şi dezbate evenimentele majore ale vieţii Lui (deşi multe evenimente autorul le repetă, când într-un capitol, când într-altul): Naşterea, trăirea în plinătatea ascultării, minunile (deşi le prezintă destul de haotic), patimile, moartea, îngroparea şi învierea.
În concluzie, cartea este bună, şi recomandabilă pentru citit, dar e mai mult ca o sursa istorică. Este o carte complexă, care aduce la lumină lucruri noi (neştiute poate până la citirea cărţii). Ar fi interesant să se insiste pe capitolele 2, 3 şi 6 (acesta părând a fi cele mai interesante, plăcute, şi bine structurate)
.
Partajează asta:
Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.
Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile
teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.
Partajează asta:
Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România
Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).
Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.
