România liberă : Oameni-cheie ai Revoluției au murit suspect
In zilele revolutiei, dar si in anii care au urmat, multi dintre oamenii-cheie ai evenimentelor din 1989 au murit, au disparut ori s-au sinucis in conditii ramase neelucidate. Desi in majoritatea cazurilor anchetatorii s-au grabit sa diagnosticheze cauze naturale sau accidentale, exista numeroase suspiciuni legate de aceste decese. „Romania libera” a inventariat mortile suspecte si stadiul in care se afla cercetarile in putinele cazuri investigate de procurori. Moartea generalului Milea, dosar clasat in 2001, a fost redeschis anul acesta de procurorul Dan Voinea. Foarte aproape de instanta se afla dosarul mortii adjunctului de la USLA, Gheorghe Trosca, confundat cu teroristii si macelarit alaturi de uslasii sai in drum spre MApN. si moartea generalilor Nuta si Mihalea, al caror elicopter a fost doborat la Alba Iulia, cauza clasata initial, este reconstituita de Parchetul Militar.
In rest, decese naturale sau accidentale, dar si sinucideri au scos din scena persoane-cheie ale evenimentelor din decembrie 1989. Nu vom sti probabil niciodata care este adevarul despre moartea generalilor Marin Ceausescu, stefan Gusa, Nicolae Militaru, Dumitru Puiu, Gheorghe Voinea, Stelian Pintilie, Emil Macri, Nicolae Doicaru, Gica Popa, Ion Bunoaica, Safta, Cerbu sau a coloneilor Gheorghe Ardeleanu si Vasile Malutan.
Dosarul Milea, redeschis in 2007
Generalul Vasile Milea, ministrul Apararii Nationale in ultimul guvern comunist, a deschis seria deceselor suspecte. Moartea lui a fost anuntata de catre Nicolae Ceausescu („Tradatorul s-a sinucis!”) pe postul national de televiziune, chiar in prima jumatate a zilei de 22 decembrie 1989, inainte sa fuga cu elicopterul din sediul CC al PCR. Pana la data de 21 decembrie, ministrul Milea a transmis ordinele comandantului suprem Ceausescu de reprimare a manifestantilor si a coordonat executarea acestora impreuna cu ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, seful Securitatii Statului, Iulian Vlad, si seful garzilor patriotice, generalul Corneliu Parcalabescu. Despre moartea lui Milea au circulat doua ipoteze. Potrivit primei ipoteze, ministrul Milea ar fi fost impuscat din ordinul lui Ceausescu pentru ca a refuzat sa continue sa lupte impotriva propriului popor. A doua ipoteza porneste de la premisa ca Milea chiar s-a impuscat pentru ca si-ar fi dat seama ca Ceausescu va pierde batalia, iar el va fi pedepsit pentru crimele comise pana la acea data. Presupusa sinucidere a avut loc in biroul generalului garzilor patriotice, Corneliu Parcalabescu (vazut des in preajma Elenei Ceausescu), cu o arma ce apartinea unui subofiter din garda de corp a acestui general.
Pana in 1998, dosarul decesului ministrului Milea a fost inchis cu diagnosticul „sinucidere”, desi in raportul medico-legal de expertiza nu au fost consemnate urme de pulbere pe haine si pe corp, urme specifice cazurilor de sinucidere prin impuscare. Generalul magistrat Dan Voinea de la Sectia Parchetelor Militare a deschis dosarul in 1998 pentru a completa cercetarile si a stabili cu exactitate imprejurarile mortii lui Milea. Dupa schimbarea puterii din 2001, dosarul a fost preluat de magistratii militari Vasile Stanca si Gheorghe Oancea, care au clasat dosarul tot cu sinucidere, fara a explica de ce in raportul medico-legal nu au fost consemnate urmele lasate de traiectoria glontului ucigas. Anul acesta, generalul magistrat Dan Voinea a redeschis acest dosar pentru completarea cercetarilor.
Dosarul Trosca-USLA, la un pas de instanta
Colonelul Gheorghe Trosca, adjunct al sefului de Stat Major USLA, coordona, in noaptea de 22 spre 23 decembrie, trei transportoare blindate catre Ministerul Apararii Nationale, unde i se ordonase sa sprijine apararea. Transportoarele au fost distruse, iar echipajele USLA macelarite de catre dispozitivele de aparare ale MApN, care i-au luat drept teroristi (asa au fost informati conducatorii dispozitivelor de aparare). Trosca era antrenat sa cunoasca si sa riposteze in situatii limita gen lupte de gherila si contracara metodele de diversiune. Era unul dintre ofiterii care ar fi putut depista rapid „celula” transmitatoare de informatii diversioniste despre teroristi, „fantomele” care au generat, dupa 22 decembrie, circa 1.000 de morti si 3.000 de raniti. In acest caz, Sectia Parchetelor Militare a reconstituit cu precizie faptele si persoanele participante, dar numele acestora si acuzatiile care li se aduc nu sunt, inca, publice.
Nuta si Mihalea au ars de vii
Generalul Constantin Nuta, seful Militiei, si adjunctul sau, generalul Velicu Mihalea, au murit in seara de 23 decembrie 1989, dupa ce elicopterul care-i aducea la Bucuresti a fost doborat la Alba Iulia.
Pana la data de 20 decembrie, cei doi au sters urmele macelului de la Timisoara (pe data de 19 decembrie au trimis cadavrele la Bucuresti, unde au fost incinerate, iar cenusa lor a fost aruncata la groapa de gunoi a Capitalei), apoi s-au dus la Arad. In dimineata zilei de 23 decembrie au luat trenul spre Bucuresti, dar la Deva au fost arestati si dusi la sediul unui regiment de geniu din oras. Apoi au fost urcati intr-un elicopter (unde au fost legati cu franghii de scaune) pentru a fi dusi la Bucuresti. In loc sa se indrepte spre Capitala, elicopterul si-a schimbat – nu se stie de ce! – traseul spre Alba Iulia. Elicopterul a fost doborat pe dealul Mamut din Alba Iulia de catre militarii de la sol, care au primit ordin sa doboare tot ce zboara, deoarece ar fi fost vorba de „teroristi”. Ordinul a venit de la Bucuresti, de la celula de comanda de la MApN (unde se aflau, intre altii, generalul Victor Athanasie Stanculescu si Ion Iliescu), dupa cum s-a aflat de curand in cadrul anchetelor de la Sectia Parchetelor Militare. Au fost identificate persoanele care au transmis ordinul de doborare „a tot ce zboara”, precum si cei care le-au executat. Considerat o adevarata biblioteca vie, Nuta a fost anterior sef la contrainformatiile militare. Era extrem de temut si multi l-ar fi dorit disparut.
Puiu, disparut si declarat nebun
Generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, a disparut, pur si simplu, pe 24 decembrie 1989, dupa ce a anuntat la TVR ca detine filme cu masacrul de la Otopeni. A fost descoperit pe strazile Timisoarei, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie. A murit in mod suspect la inceputul lui 1990. Casetele disparute ar fi facut lumina asupra diversiunii de la aeroport in urma careia numai intr-o singura ora au fost ucise circa 50 de persoane. Conditiile disparitiei generalului Puiu nu vor putea fi elucidate niciodata, sustin surse judiciare.
Misterul de la Viena
Generalul Marin Ceausescu (fratele dictatorului) – seful reprezentantei comerciale a Romaniei pentru Europa de Vest de la Viena (in fond, o centrala de spionaj) – a avut acces la conturile familiei Ceausescu. La 28 decembrie 1989, acesta „s-a sinucis prin spanzurare” la sediul reprezentantei, iar conturile Securitatii au disparut. Moartea generalului Ceausescu nu a fost anchetata.
Seful lui Pacepa si judecatorul lui Ceausescu, „sinucisi”
Generalul Nicolae Doicaru (seful Directiei de Informatii Externe intre 1959-1978) a murit extrem de ciudat la o partida de vanatoare din 1992, verdictul anchetatorilor fiind cel de „sinucidere prin impuscare”. Toti participantii la vanatoare aveau cartuse cu alice, dar Doicaru a fost ucis de un glont care nu se stie din arma cui a „pornit”. Doicaru a fost prieten cu Pantiusa Bodnarenko, fostul sef al generalului Mihai Pacepa (generalul de Securitate, „defectat la americani”), iar dupa 1990 a fost consilierul lui Gelu Voican Voiculescu. Dosarul a fost clasat.
Judecator militar, generalul Gica Popa, presedintele completului de judecata in procesul Ceausestilor, cel care a pronuntat condamnarea la moarte a acestora, s-a sinucis prin impuscare intr-o unitate militara la data de 1 martie 1990, dupa ce a cerut trimiterea la o ambasada in strainatate, pentru protectie. Potrivit unor surse judiciare, generalul Popa, pana la sinucidere, a fost asaltat de telefoane de amenintare cu moartea. Dosarul a fost inchis.
seful USLA, intoxicat
Colonel Gheorghe Ardeleanu, fost sef USLA, fost sef de contraspionaj pe spatiul european, a murit in iunie 1993, cand s-a „intoxicat cu insecticid, stropind cartofi” la Petrani (langa Oradea). Diagnosticul: „moarte accidentala”.
Bunoaica si Malutan au plecat cu elicopterul
Generalul Ion Bunoaica, fost sef al comandamentului Trupelor de Securitate Timisoara, implicat in reprimarea de pana la data de 21 decembrie, numit ulterior sef al noii Jandarmerii Romane, s-a prabusit cu un elicopter in 1995, impreuna cu generalul de politie Ion Eugen Sandu (fost la Militie). Bunoaica era un martor incomod, deoarece putea spune cine si ce ordine de reprimare a dat la Timisoara. Dosarul mortii a fost clasat.
Locotenent-colonelul de Securitate Vasile Malutan, fost pilot al lui Nicolae Ceausescu, s-a prabusit cu elicopterul de la inaltimea de 12 metri „in timp ce uda vita-de-vie” la Fundulea („moarte accidentala”). Cu o zi inainte de a muri, el a sustinut in fata unei comisii parlamentare ca „la plecare, in 22 decembrie, Nicolae Ceausescu avea cu el o valiza plina cu documente”.
Militaru si Gusa, morti „natural” de cancer galopant
Generalul Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apararii, a murit de cancer galopant („moarte naturala”) in 1996, la scurt timp dupa ce a anuntat ca va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la presedintia Romaniei. Militaru a fost deconspirat ca agent sovietic. Cunostea in detaliu reteaua KGB din Romania, din care facea parte.
Generalul stefan Gusa, seful Marelui Stat Major General al Armatei, a participat la reprimarea demonstrantilor de la Timisoara pana la data de 19 decembrie 1989. A murit de cancer galopant („moarte naturala”) in martie 1994. Membrii familiei sale au declarat presei ca boala i-a fost provocata intentionat pentru a fi impiedicat sa spuna tot adevarul despre cei implicati in crimele din decembrie 1989. z
In numarul de maine „Romania libera” va prezinta 10 ipoteze despre cine sunt si in numele cui au actionat teroristii.
DECESE NATURALE
» Cinci generali prea bine informati
» Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I , a coordonat represiunea din Bucuresti si se presupune ca a cunoscut imprejurarile „sinuciderii” ministrului Milea. A fost gasit mort in birou la inceputul lui 1990. Nu s-a anchetat decesul generalului, moartea fiind considerata „naturala”.
» Generalul Safta, seful dispozitivului de aparare al sediului MApN, mort la inceputul lui 1990. El i-a cunoscut pe toti membrii „celulei de comanda” din sediul MApN, de unde au plecat toate informatiile diversioniste, generatoare de victime. Imprejurarile mortii generalului Safta nu au fost anchetate („moarte naturala”).
» Generalul Cerbu, seful centralei Transmisiunilor MApN, a detinut controlul asupra circulatiei informatiilor si ordinelor. El este cel care a anuntat la TVR ca „s-au intrerupt legaturile cu Securitatea…”. A stiut cine si ce ordine a transmis. Ca si fiul sau, tot ofiter, Cerbu a murit de cancer galopant („moarte naturala”).
» Generalul de Securitate Stelian Pintilie, seful tuturor transmisiunilor militare si civile din Romania (sef al generalului Cerbu), cu sediul la Palatul Telefoanelor din Bucuresti, a murit in conditii suspecte, dar decesul a fost consemnat ca „natural”. La revolutie, din centrala, s-a ocupat de intreruperea legaturilor unitatilor Ministerului de Interne si ale Securitatii si a creat o linie directa, securizata intre centrul de comanda de la MApN cu celulele aflate in sediul CC al PCR si cu TVR.
Generalul Pintilie a stiut cu exactitate cine a facut diversiunea, care au fost verigile de transmisie, cine le-a executat si cu ce scop.
» Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a de contraspionaj economic a Securitatii, specializat in inabusirea revoltelor (inclusiv a revoltelor din 1977 si 1987), a fost arestat si inchis dupa revolutie. Macri nu a apucat sfarsitul procesului sau. El a murit in aprilie 1991. Diagnosticul oficial a fost „infarct”, dar s-a sustinut si ipoteza intoxicarii sale in masina care il transporta de la un spital la altul. Diagnostic: „moarte naturala”.
Partajează asta:
Cântările Harului eliberate din temniță – Nicolae Moldoveanu
Partajează asta:
Nicolae Moldoveanu – mărturie la 80 de ani
Partajează asta:
Fenomenul Pitești | Zaiafet
Partajează asta:
Demascarea – documentar Fenomenul Pitești| Memorialul Închisoarea Pitești
Tortură neîntreruptă, blasfemie, umilinţă, prăbuşire sufletească, iertare – acesta este drumul pe care au fost împinşi 600 dintre cei mai buni studenţi români în închisoarea Piteşti între 1949 şi 1951. Unică prin complexitatea şi caracterul ei macabru, acţiunea îmbina cele mai diverse şi violente metode de tortură fizică cu violentarea psihică şi obligarea victimelor de a se transforma în agresori. 60 de ani mai târziu, victimele vorbesc despre una din cele mai inumane acţiuni represive din istoria recentă.
Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut, şi ne oferă consideraţiile lor despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti”, „Începutul: câştigarea încrederii”, „Declanşarea violenţelor”, „Etapele”, „Ţurcanu”, „Ororile”, „Blasfemiile”, „Disperarea”, „Speranţa”, „Încetarea acţiunii”, „Aveţi regrete?”.
Regia: Nicolae Mărgineanu
Scenariul: Alin Mureşan
Imaginea: Andrei Lascu, Nicolae Mărgineanu
Montaj: Nita Chivulescu
Muzica: Petru Mărgineanu
Anul producției: 2011
Partajează asta:
William Carey : un deschizător de drumuri | Iosif Țon
Partajează asta:
Catedrala de Cristal și influența lui Robert Schuller
de Teofil Marius MOLCUȚ
Descoperirea Americii a fost una dintre cele mai mari realizări din istorie. Acest tărâm nou a servit drept un refugiu pentru creștinii protestanți din Europa, religia fiind elementul care închega comunitățile la început. Imigranții au sosit în număr covârșitor pe continentul american în secolul XIX. Principalele țări din care proveneau erau Marea Britanie, Portugalia şi Spania[1]. Într-un număr mai mic au emigrat germanii, francezii, olandezii şi alţi europeni. Olandezii au emigrat în mai multe valuri, având ca substrat fie dificultăţile economice, fie tensiunile din interiorul bisericii reformate care s-a îndepărtat de calvinism. Astfel, ei s-au stabilit pe coasta de vest a Americii de Nord, dar şi în regiunea cunoscută ca Midwest, în state precum Iowa, Michigan, Wisconsin şi Dacota de Sud.
Setea de libertate şi independenţă a olandezilor nou-sosiţi a dus la ruperea acestora de biserica oficială a Ţărilor de Jos, astfel că, în 1792, Biserica Reformată din Statele Unite a devenit Biserica Olandeză Reformată (Protestantă)[2].
Pe 16 septembrie 1926, în Alton, Iowa, într-o familie de creştini reformaţi olandezi, s-a născut Robert Schuller – cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei. Încă de mic, el a rămas marcat de cuvintele unchiului său, Henry Beltman, care îi spusese că într-o zi va fi pastor. Henry Beltman fusese misionar în China şi preşedintele sinodului Bisericii Reformate care, în anii ’80, număra cca. 345.000 de membri[3].
Robert Schuller a urmat o pregătire teologică la Western Theological Seminary din Holland, Michigan, iar după absolvire (1950) a şi fost ordinat ca pastor al Bisericii Reformate într-o biserică din Chicago (Ivanhoe Reformed Church)[4]. Când şi-a început lucrarea, biserica avea doar 38 de membri, dar în cei cinci ani petrecuţi acolo, a ajuns la 500 de membri. Ca urmare a succesului său, a fost trimis în Garden Grove, California pentru a înfiinţa o nouă biserică. În Garden Grove, însă, erau doar două familii care mai frecventaseră o biserică reformată înainte, aşa că a ales să nu folosească denumirea de “Biserica Reformată”, ci de “Biserica comunităţii” (Community Church), pentru a se adresa cât mai multor categorii de oameni. Şi-a început lucrarea într-un cinema în aer liber – un loc în care oricine putea să vină şi să asiste la slujbă din propria maşină. Această idee a funcţionat ca un magnet, astfel că în 1960, Robert Schuller ridică un locaş de cult în care putea să le predice atât celor din sală, cât şi celor aflaţi în parcarea generoasă ce putea găzdui până la 500 de maşini[5]. Pentru că audienţa sa creştea, Robert Schuller a construit o clădire emblematică din sticlă pe care a numit-o “Catedrala de Cristal” (Crystal Cathedral) – un locaş de cult care putea găzdui până la 2200 de persoane. Catedrala a fost inaugurată în anul 1980, dar faima lui Robert Schuller a crescut mai ales datorită programului televizat pe care începuse să îl difuzeze încă din 8 februarie 1970 – “Hour of Power”. Robert Schuller se numără printre primii televangelişti.
Teologia lui Robert Schuller a fost influenţată în mare măsură de cartea lui Norman Vincent Peale – “Puterea gândirii pozitive”. Odată cu inaugurarea Catedralei de Cristal, Robert Schuller nu şi-a mai folosit niciodată amvonul pentru a da învăţătură biblică, ci pentru a-şi face audienţa să se simtă bine – o evanghelie în care “totul este posibil”, o evanghelie care nu chema la pocăinţă şi nici la schimbare, ci încuraja gratificarea eului şi glorificarea personală. Problema omului nu mai era păcatul ci lipsa stimei de sine şi a respectului faţă de propria persoană. Predicile lui Robert Schuller deveniseră de fapt nişte discursuri motivaţionale, lipsite de orice doctrină biblică[6]. Iar “biserica” devenise doar o simplă afacere.
Influenţa lui Robert Schuller s-a răspândit rapid şi în alte denominaţiuni. Prin programele educaţionale oferite prin Robert H. Schuller Institute for Successful Church Leadership, au fost pregătiţi peste 20.000 de protestanţi şi catolici. În 1979, şi pastorul Rick Warren a parcurs cursul lui Robert Schuller, iar mai târziu a fondat biserica Saddleback – o megabiserică non-denominaţională tot din statul California, considerată una dintre cele mai mari biserici din Statele Unite. Rick Warren, în calitate de autor al cărţilor “Viaţa condusă de scopuri” şi “Biserica condusă de scopuri”, a vândut peste 50 de milioane de exemplare, traduse în peste 130 de limbi. Rick Warren, alături de alţi pastori de megabiserici şi personaje controversate, precum Bill Hybels, John Maxwell şi Donald McGavran, fac parte din noua mişcare de creştere a bisericii – o creştere “forţată” şi “accelerată” prin aplicarea principiilor de marketing şi management lumeşti pentru extinderea “Împărăţiei lui Dumnezeu” aici pe Pământ[7]. Ideologia megabisericilor americane a pătruns şi în România prin cărţile traduse de Editura Life sau prin “Summit-ul global de conducere” (Forumul român de conducere). Nu în ultimul rând, toate acestea sunt legate şi de mişcarea ecunmenică, ele urmărind rezultate rapide nu de durată.
Robert Schuller a reuşit să îmbine elemente bisericeşti cu un mesaj nebiblic, însă a construit pe nisip, nu pe stâncă, iar “afacerea” lui s-a năruit – în 2010, a intrat în faliment, iar familia sa s-a dezbinat mai ales după numirea propriei sale fiice în funcţia de pastor. Impunătoarea Catedrală de Cristal a fost cumpărată de Biserica Romano-Catolică, dar familia lui încă se agaţă de succesul de odinioară. Este greu de cuantificat pagubele produse de biserici ca şi cea a lui Robert Schuller, care momesc creştini din alte biserici mai mici prin grandiozitate şi opulenţă.
După toate eforturile de evanghelizare la scară globală, în ţinuturi cât mai îndepărtate de ţara de baştină şi prin mijloace tot mai moderne, Biserica adevărată a lui Isus Hristos ar trebui să-şi îndrepte atenţia în primul rând spre evanghelizarea celor de aproape. După cum afirmă şi Mark A. Noll, au trecut zeci de ani în care Statele Unite ale Americii au profitat de statutul de putere mondială şi au exportat din greu propriile manifestări ale credinţei creştine, pozând într-un Salvator al planetei[8]. Acum, însă, e un moment bun în care fiecare poate să arunce o privire în propria ogradă şi să şi-o cureţe în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/European_immigration_to_the_Americas – accesat la 24.05.2025
[2] https://www.ebsco.com/research-starters/social-sciences-and-humanities/dutch-immigrants – accesat la 24.05.2025
[3] https://www.upi.com/Archives/1984/04/03/The-Rev-Henry-Beltman-the-uncle-and-spiritual-mentor/1468449816400/ – accesat la 24.05.2025
[4] https://www.newnetherlandinstitute.org/history-and-heritage/dutch_americans/robert-h-schuller – accesat la 24.05.2025
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Schuller – accesat la 24.05.2025
[6] https://roseannetsullivan.substack.com/p/robert-h-schullers-journey-to-his accesat la
[7] Rudolf Ebertshaeuser, Creşterea bisericii sau seducerea bisericii?, trad. Olimpius S. Cosma, Ed. Agape, Făgăraş, 2009, p. 77
[8] Mark A. Noll, Momente cruciale din istoria bisericii, trad. Corneliu C. Simuț, Editura Casa Cărții, Oradea, 2020, p. 313.
Istorie Evanghelica 