Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România (1977) – update
Update: Acest articol este o republicare la care am adăugat informații noi.
Ideea acestui articol mi-a fost sugerată indirect de doi prieteni: Bogdan Emanuel Răduț și Cristi Țepeș. Emanuel Răduț a amintit în cartea Cultele Neoprotestante în statul socialist (1965-1990), pp. 51-53 despre Scrisoarea celor 6 evanghelici citită la Radio Europa Liberă în luna aprilie 1977.
Pornind de la informațiile lui am dorit să aprofundez subiectul și, inevitabil, m-am îndreptat către Iosif Țon, Confruntări, carte pe care am citit-o când mă documentam pentru redactarea tezei de doctorat. Încercând să mă edific asupra ceea ce s-a întâmplat în aprilie 1977 am observat că Țon nu precizează clar diferența dintre documentul Chemarea la adevăr și documentul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Dată fiind această situație m-am îndreptat către Dorin Dobrincu care tratează subiectul în cadrul articolului „Libertate religioasă și contestare în România lui Nicolae Ceaușescu: Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC).” Recitind cu atenție articolul lui Dorin Dobrincu am înțeles faptul că în aprilie 1977 evanghelicii români atrăgeau atenția asupra a ceea ce se întâmpla în România prin intermediul a două documente. Este vorba de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România și Chemarea la adevăr, care era un preambul al primului. Informații suplimentare am obținut consultând Revista Religion in Communist Lands, editată de către Keston Center care, coroborate cu cele obținute anterior, le-am transpus în scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351 la secțiunea rezervată formelor specifice de opoziție față de regimul comunist după 1965.
Imboldul de a scrie despre acțiunea reprezentanților evanghelici din aprilie 1977 a fost dat și de Cristi Țepeș, cu care m-am întâlnit ieri la lansarea cărții mele. În acest context, Cristi a menționat faptul că pe 5 aprilie (în fapt 4 aprilie) se împlinesc 36 de ani de la difuzarea scrisorii și de la arestarea semnatarilor (Iosif Țon, Constantin Caraman, Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Radu Dumitrescu, Silviu Cioată).
Cristi Țepeș a vorbit despre acest moment și în cadrul unui scurt interviu acordat lui Alin Cristea, redactorul blogului România Evanghelică. Interviul cu Cristi Țepeș și informațiile publicate de Dorin Dobrincu în articolul despre ALRC menționat mai sus au fost publicate de Alin Cristea sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977, material preluat și de mine AICI.
După publicarea articolului, Cristi Țepeș mi-a scris următoarele:
Fac o precizare. Documentul a fost difuzat pe 4 aprilie 1977 seara foarte târziu iar Iosif Ton a fost arestat a doua zi dimineața de la familia Mihai Stan din Iași, unde găzduise peste noapte. Era duminica dimineața, când toți l-am așteptat să vina la biserica unde trebuia sa termine o predica pe care o începuse în seara dinainte. Biserica era plina și el n-a mai apărut… Lacrimi, rugăciuni, revolta, …
Eu i-am răspuns
În ceea ce privește evenimentul/evenimentele la care m-am referit în articol, sursele documentare pe care le-am găsit menționează că Scrisoarea a fost difuzată la Radio Europa Liberă în seara zilei de duminică, 3 aprilie 1977 la ora 23, iar arestarea a avut loc luni, 4 aprilie. Sergiu Grossu amintește despre acest eveniment dar încă nu am citit relatarea sa.
Un articol din 1978 apărut în Revista Religion in Communist Lands, deci destul de aproape de eveniment, menționează ca dată de difuzare 3 aprilie iar ca dată a arestării, luni, 4 aprilie 1977.
Dorin Dobrincu menționează la rândul lui tot data de 3 aprilie, dată menționată și de mine în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351.
Ceea ce spune Dobrincu este preluat de Alin Cristea care a publicat informația sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977.
Am verificat pe calendar și 4 aprilie 1977 a fost într-o zi de luni, ceea ce confirmă că menționarea datei de 3 aprilie ca fiind duminică este corectă. În consecință, este posibil ca el să fi predicat duminică seara și să-l fi așteptat să revină luni seara, sau poate este vorba de evenimente diferite?
Mă poate ajuta cineva cu data arestării lui Iosif Țon? A fost arestat pe 4 aprilie sau pe 5 așa cum își amintește Cristi?
Voi reveni cu informații suplimentare despre protestul celor 6 evanghelici și represaliile autorităților.
Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977
Un material cu mai multe detalii despre contextul realizării și difuzării memoriului de protest la postul de Radio Europa Liberă. Materialul publicat de Alin Cristea aici vine ca o completare la ceea ce am publicat cu putin timp înainte despre Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România difuzată în data de 3 aprilie 1977.
“În Congresul Uniunii Baptiste, desfășurat între 4-6 februarie 1977, după amânări îndelungate, s-au auzit voci critice față de raporturile dintre cult și stat, îndeosebi Departamentul Cultelor. Numărul mare al incidentelor dintre credincioși și autorități au a determinat noul Consiliu al Uniunii Baptiste să ceară statului să-și redefinească atitudinea față de baptiști. Însă relația cu Departamentul Cultelor era în continuare dificilă.
În urma unor discuții, Iosif Țon, Pavel Nicolescu (pastori) și Aurelian Popescu (inginer) au decis alcătuirea unei lucrări în care să arate că persecuțiile contraveneau tratatelor internaționale semnate de România. Rod al colaborării celor trei și fundamentat pe textele tratatelor internaționale și, mai ales, pe numeroase date referitoare la cazuri de persecuție, adunate din toată țara, studiul a fost intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. În același timp, a fost realizat un alt material, sugestiv denumit Chemarea la adevăr, care se dorea o introducere la precedentul…
Vezi articolul original 546 de cuvinte mai mult
Teofil Stanciu aduce în discuție un subiect arzător, cel al învățământului românesc și modul în care acesta poate deveni nu transdisciplinar ci competitiv în raport cu cel din Rusia, dar și cu alte sisteme de învățământ.
De dimineață, mi-a fost dat să aud o domniță de la ceva organizație d-asta cu nume pompos (Educația 2000+, cred) cum se văita că e vai ș-amar de transdisciplinaritatea noastră, fiindcă noi avem doar profesori tradiționali, de fizică, de chimie, de biologie, și nu profesori „de științe”.
Mi-au trecut numaidecât niște frisoane electromagnetice pe șira spinării, căci încercam să înțeleg profilul acestui dascăl de tip nou, european: profesorul de științe. Voi cum vi-l închipuiți? Știe câte puțin din fiecare, dar nimic până la capăt? Știe totul despre toate? Știe numai ceea ce se situează la limita dintre științe – indiferent ce o fi acolo?
Sper să nu existe niciodată asemenea aberație, fiindcă ar aduce numai nenorociri educației copiilor. Autorul Manifestului transdisciplinarității (și altor cărți teoretice despre transdisciplinaritate), fizicianul (deci nu „profesorul de științe”) Basarab Nicolescu, susține că numai după ce stăpânești temeinic o disciplină poți să stabilești corelații transdisciplinare.
Și…
Vezi articolul original 729 de cuvinte mai mult
David Gushee, Kingdom ethics (Etică și moralitate în viața publică) Sesiunea II (4 martie 2013)
Profesorul David Gushee tradus de către Cristian Cazacu, organizatorul acestor seminarii, continuă să discute și în această a doua parte a Conferinței despre Etica Împărăției. O sinteză a primelor două serii găsiți AICI, iar articolul cu înregistrările de la prima sesiune a profesorului Gushee poate fi accesat AICI
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (1)
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (2)
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (3)
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (4) Întrebări și răspunsuri
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (5) Întrebări și răspunsuri
David Gushee, Kingdom ethics Sesiunea II (6) Întrebări și răspunsuri
Articole pe aceeași temă
Etică și moralitate în viața publică. O perspectivă creștină
Andreea Boroancă despre Conferința Etică și moralitate în viața publică, din perspectivă creștină
David Gushee, Kingdom ethics (Etică și moralitate în viața publică)– sesiunea I (4 martie 2013)
Andreea Boroancă despre Conferința Etică și moralitate în viața publică, din perspectivă creștină
Preiau aici pentru cei interesați un articol de sinteză despre Conferința Etică și moralitate în viața publică. O perspectivă creștină susținută de profesorul David Gushee la București în data de 4 martie 2013.
Un articol de Andreea Boroancă, stagiar al Biroului de Relații Publice, publicat în Revista 
Luni, 4 martie 2013, Institutul Teologic Baptist împreună cu Facultatea de Teologie Baptistă a Universității din București, au fost gazdele sesiunii de comunicări științifice Etică și moralitate în viața publică. O perspectivă creștină. Cele două instituții au organizat evenimentul în parteneritat cu Institutul Teologic Penticostal București și Institutul Teologic Creștin după Evanghelie „Timotheus”.
Întâlnirea a fost împărțită în trei seminarii susținute de către dr. David P. Gushee, profesor universitar de etică creștină și director al Centrului pentru Teologie și Viață Pub
lică din cadrul Mercer University, Statele Unite ale Americii. Profesorul Gushee ne-a împărtășit din experiența lui de viață și a conturat întrebări și răspunsuri referitoare la rolurile pe care ar trebui să le îndeplinească Statul și Biserica în viața socială. De asemenea, cunoștințele sale au contribuit la exprimarea și susținerea argumentelor celor două formațiuni de organizare socială: Avem nevoie de organizări statale pentru a preveni haosul, anarhia și pentru a menține ordinea în lume. Rolul lor este acela de a-i ajuta pe cei nevinovați și de a-i speria pe cei care greșesc. Este nevoie de reguli! Pentru a expune câteva dintre problemele cu care societatea se confruntă astăzi, s-a apelat atât la seriozitate, cât și la umor pentru a modela aspectul lor viitor, în tonuri optimiste. Dr. David P. Gushee a susținut existența unui rău necesar în societate, și anume, statul: Lumea nu are nevoie doar de autoorganizare. Aceasta trebuie să se confrunte și cu păcatul, iar statul trebuie să prevină acest păcat prin crearea unor structuri. În acest caz, statului îi revine rolul de a preveni intenția, iar mai apoi purtarea oamenilor, care dezvoltă comportamente deviante, de a face rău celorlalți membrii ai societății.
La finalul conferinței, s-a pus accentul pe importanța pe care o au sistemul educațional, dezvoltarea artei și a culturii pentru ca viața socială să fie organizată și într-o continuă dezvoltare. De altfel, toți cei care am luat parte la prelegere, am avut oportunitatea de a-i adresa întrebări domnului dr. David P. Gushee, care a formulat cu multă răbdare și amabilitate, răspunsuri lămuritoare.
Andreea Boroancă, stagiar al Biroului de Relații Publice
………………………………………
Primele două sesiuni s-au desfășurat la Capela FTB, iar cea de-a treia sesiune la Capela Institutului Teologic Baptist.
Voi reveni cu fotografii și înregistrările video. Un coleg lucrează la DVD-ul conferinței, așa că cei interesați mă pot contacta pentru detalii.
Recomandări editoriale (5) – Rob Riemen, Nobleţea spiritului – Un ideal uitat
În cadrul unui articol recent am văzut menționat un titlu de carte care mi-a atras atenția. Nu știam nimic despre Rob Riemen și cartea acestuia Noblețea sufletului – un ideal uitat tradusă la Editura Curtea Veche în anul 2009. Am căutat informații despre carte și fiindcă ceea ce am găsit mi s-a părut interesant am considerat util să o recomand și altora. Poate unii dintre dumneavoastră ați citit-o iar alții o veți citi.
„O carte plină de îngrijorare şi iubire faţă de civilizaţia europeană, care ne spune unde ne aflăm reamintindu-ne unde am fost şi care reuşeşte să restituie conţinutului istoric şi academic de «umanism» prospeţimea experienţei de viaţă din care acesta s-a născut şi în care autorul vede experienţa de viaţă tipică a civilizaţiei noastre: conversaţia între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub semnul civilităţii. Demnitatea, libertatea, respectul, căutarea sub semnul adevărului, al pietăţii şi al divinităţii – acestea sunt, potrivit lui Riemen, coordonatele umanismului ca mod de viaţă. O carte minunată, de o inactualitate senină, profetică şi vertiginoasă.“
Horia-Roman Patapievici
Rob RIEMEN
Nobleţea spiritului. Un ideal uitat
Prefaţă de Vladimir Tismăneanu
Postfaţă de Horia-Roman Patapievici
Traducere din neerlandeză (olandeză) de Gheorghe Nicolaescu
Editura Curtea Veche, colecţia „Constelaţii“, Bucureşti, 2009, 176 p.
Scrisă cu o asemenea eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gînditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decît o scriere de referinţă în istoria ideilor. În Nobleţea spiritului – un ideal uitat, Riemen clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului, care sînt universale. Cînd viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gîndirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită.
Cît de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decît fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, „un pianist strălucit“. Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar, în cele din urmă, îi destăinuie că nimic în lume nu e ca „nobleţea spiritului“. Se despart nu înainte de a primi confirmarea că ideea va fi cuprinsă într-o partitură. Întors în Europa, cu o meticulozitate nemţească, Riemen caută prin istorie fragmente care să susţină în scris muzicalitatea promisă.
Cînd să termine de cules dialogurile imaginare despre aristocraţia spiritului, de o naturaleţe debordantă, dintre Socrate şi discipolii săi, Mann şi prietenii, Goethe şi societatea, contrastînd cu nihilismul lui Nietzsche cuprins într-un monolog, află că pianistul din New York şi-a încheiat socotelile cu viaţa, distrugînd înaintea morţii întreaga operă. Deznădăjduit de lipsa de finalitate a proiectului, pune – la îndemnul lui Elisabeth – nestematele culese într-o colecţie de o preţiozitate rară.
Interviu cu Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC
Pavel Nicolescu, personalitate marcantă a vieții evanghelice românești a acordat un interviu în anul 2007 cu prilejul unei vizite în România. În cadrul acestui interviu Pavel Nicolescu vorbește pe scurt despre acțiunile Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) dar și despre persecuțiile religioase și formele acesteia în perioada comunistă și cea postcomunistă.
Recomand acest interviu tuturor celor care vor să cunoască mai multe despre istoria evanghelicilor sub comunism.
Veți regăsi și puncte de vedere proprii referitoare la situația evanghelicilor și relațiile acestora cu statul comunist.
Pavel Nicolescu consideră că moartea unor pastori precum pastorii Radu Cruceru sau Gherman s-a datorat Securității.
Despre Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC am scris în 2011 următoarele:
Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.
Dănuț Mănăstireanu, care l-a cunoscut pe Pavel Nicolescu în anii 70 ai secolului XX în contextul „mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă”, realizează un scurt portret al acestui lider în cadrul primului articol din seria de articole despre ALRC.
L-am cunoscut pe Pavel Nicolescu în contextul mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă la mijlocul anilor 1970. Mi-a plăcut enorm de mult mintea lui strălucită, pasiunea lui pentru Cristos și de ce să nu spun, radicalismul lui politic, foarte diferit de angajarea foarte calculată a lui Iosif Ţon, pe care cu toții inclusiv Pavel, îl consideram atunci mentorul nostru. De asemenea, veneam amândoi din mediul creștin după Evanghelie.
Mulțumesc lui Emanuel Răduț pentru semnalarea acestui interviu.
Dacă sunteți interesați de acest subiect mai puteți citi și:
PAVEL NICOLESCU – INITIATORUL ALRC (FOTO)
ALRC-UL S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ ÎL APERE PE IOSIF ŢON?
Dosar SSJ nr. 03 – Documente, Marturii, Memorii (ALRC)
Seria de articole ale lui Dănuț Mănăstireanu despre ALRC
Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu
Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat
Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat
Comitetul ALRC – 3 – Declaratie de constituire
Comitetul ALRC – 4 – Incetati prigoana
Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania
Comitetul ALRC – 5 – Scrisoare Aurel Popescu si Iosif Ton
Pozitia fata de constituirea Comitetului ALRC adoptata in iulie 1978 de catre pastorul Iosif Ton si de Aurel Popescu, cunoscuti lideri progresisti ai credinciosilor baptisti din România. (…)
Subsemnatii Popescu Aurel, domiciliat in Bucuresti, si Ton Iosif, domiciliat in Cluj, credem ca este necesar sa definim si sa ne facem cunoscuta pozitia fata de Comitetul pentru Apararea Libertatii Religioase si de Constiinta (ALRC), afiliat la organizatia „Solidaritatea Crestina Internationala“, cu sediul in Elvetia.
1. Consideram ca motivatia pentru aparitia unui asemenea comitet exista, adica in România persecutia religioasa este o realitate simtita de toti cei ce practica in mod deschis si dinamic o credinta religioasa. (…)
Noi, Popescu Aurel si Ton Iosif, am fost chemati de Dumnezeu la predicarea Evangheliei si, cu toate ca impartasim durerea si obiectivele fratilor nostri din Comitetul pentru Apararea Libertatilor Religioase si de Constiinta, consideram ca nu suntem chemati la a ne inrola in acest comitet si de aceea raminem la chemarea noastra de predicatori ai Cuvantului lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna ca noi nu vom mai vorbi si scrie despre suferintele fratilor nostri, ci doar ca noi nu ne simtim chemati la a ne include intr-un comitet a carui preocupare principala este aceasta activitate in apararea fratilor.
Am reprodus acest pasaj deoarece îl consider exemplificator pentru poziția adoptată de cei doi lideri față de ALRC. De asemenea, am vrut să mă edific eu însumi asupra apartenenței sau ne apartenenței lui Aurel Popescu la ALRC fiindcă aveam un material în care se vorbea de faptul că el ar fi făcut la un moment dat parte din ALRC. Emy Răduț mi-a spus că informația apare la Alexa Popovici în cartea Istoria baptiștilor din România 1856-1989 iar eu eram oarecum contrariat de faptul că Aurel Popescu a făcut parte din ALRC dar nu l-am regăsit printre cei 9 credincioși care au format în primăvara anului 1978 (mai 1978) ALRC-ul.
Documentându-mă pentru acest articol am găsit o informație interesantă la Mircea Rusnac care aruncă o lumină nouă, cel puțin din punctul meu de vedere, asupra acestei situații.
Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca și inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuțiile la care erau supuși neoprotestanții de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creștini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menționate numele baptiștilor Ţon, Nicolescu, învățător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creștin după Evanghelie. A doua zi, toți aceștia au fost arestați Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei sase autori au fost anchetați şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberați. Vor fi rearestați în toamnă. Temporar, de teama reacțiilor externe, au fost încetate persecuțiile, în special cele împotriva copiilor.
Comitetul ALRC – 6 – Marionetele din Conducerea Cultului Baptist
Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 5 Comitetul ALRC (interviu cu Dănuț Mănăstireanu realizat de Ligia Dobrincu)
Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 6 Navigatorii
„În toate mişcările astea erau oameni care doreau să facă zgomot pentru a pleca. Chiar unii dintre tinerii cu care eu am fost implicat au dorit, măcar într-o oarecare măsură, să plece din ţară. (…) Însă pentru mulţi dintre cei care au aderat la ALRC, convingerea mea este că n-au făcut-o pentru a pleca, spre deosebire de mişcarea Goma, în care , cred eu, cea mai mare parte a semnatarilor au văzut în asta un mijloc de a pleca din ţară. (…) După părerea mea, folosul ALRC a fost în radicalismul contestării ideologiei comuniste pe care Pavel şi cei din grup au realizat-o dar, din păcate, impactul pe termen lung a fost destul de redus pentru că ei au fost cu toţii împinşi în afară din ţară.” În această perioadă, mai ales anii 80 -81 şi DM a fost foarte atent supravegheat.
(Interviu realizat de Ligia Dobrincu.)
Veți găsi aici și informații despre organizația Navigatorii
Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 7 Surprizele dosarului de Securitate
Un alt fragment din interviul realizat de Ligia Dobrincu, fragment în cadrul căruia Dănuț povestește despre reținerea sa de către Securitate, anchetări, presiuni și alte șicane. Veți regăsi amintit aici și cazul lui Constantin Sfatcu de la Iași care făcea colportaj de Biblii și a fost acuzat că a încercat să omoare un polițist. Îmi este cunoscut cazul pentru că l-am întâlnit în cadrul unor documente din Fondul Gabany. De asemnea, Dănuț amintește și de cazul lui Vasile Răscol de la Penticostali.
În iarna 1986/1987, un fost coleg de liceu şi prieten foarte bun, Constantin Sfatcu a fost condamnat pentru colportaj de Biblii la 10 ani de închisoare, fiind acuzat că a încercat să omoare poliţistul care l-a oprit. „Bineînţeles că era o acuzaţie fabricată. Niciun om care transportă Biblii nu omoară poliţişti”. Cu ceva timp în urmă, în 1976, un penticostal din Bucureşti, Vasile Rascol fusese condamnat pentru colportaj de Biblii la doi ani. Dar „la sfârşitul anilor ’80 nu mai îndrăznea nimeni să lanseze asemenea acuzaţii”, de aceea încercarea de a ucide un poliţist era o acuzaţie mai eficientă.
Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)
Un articol interesant al lui Mircea Rusnac despre ALRC.
Veti regasi citindu-l aspecte interesante despre ALRC. Menționez acum doar precizarea unor aspecte referitoare la Iosif Țon și Aurel Popescu în contextul ALRC-ului.
Dacă veți accesa articolul pe blogul Istoria Banatului veți găsi în cadrul comentariilor informații utile și completări binevenite.
Articolul a fost preluat de aici: http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/
În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.
După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.
În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.
Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.
Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.
În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.
Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”
Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.
La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.
Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.
Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.
Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.
La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.
În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:
„Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.
Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiași martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”
În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”
După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.
Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.
În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.
Bibliografie:
Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.
Documentar: Un secol pentru România
Românii nu au motive să se rușineze de istoria lor.
Adrian Cioroianu
Acesta e mesajul-cheie al documentarului “Un secol pentru România”
„Drumul pe care România l-a parcurs în ultima sută de ani, până când a devenit parte integrantă a Europei, n-a fost nici simplu și nici ușor. România a avut mereu priorități uneori ele au fost expresia dorinței cetățenilor, alteori – cum vom vedea – au fost impuse din afară, uneori și cu forța”, spune Adrian Cioroianu, Decanul Facultății de Istorie a Universității București.
Scenariul este semnat de istoricul Adrian Cioroianu, cel care ne invită să descoperim împreună drumul pe care l-a parcurs România în ultimul secol.
Pe parcursul a 50 de minute, istoricul Adrian Cioroianu ne călăuzește în parcurgerea ultimilor 100 de ani de istorie a României, drum marcat prin 10 priorități naționale ale secolului, printre care succesiunea de evenimente premergătoare formării României Mari, tensiunile politice de la mijlocul secolului XX, desfășurarea celui de-al doilea Război Mondial, consolidarea comunismului, precum şi contextul international care a influențat situația României.
În cadrul unui interviu pentru Ziarul Adevărul, istoricul Adrian Cioroianu vorbește despre ideea acestui documentar, modul său de realizare și accentuează ideea că români nu au o istorie superioară altor popoare.
Cum s-a născut acest documentar?
Adrian Cioroianu: Din colaborarea constantă cu televiziunea publică. Iar anul trecut am decis să facem ceva mai aparte pentru a marca sărbătoarea naţională. Ceea ce a ieşit ne-a depăşit aşteptările, semn că românul iubeşte istoria chiar dacă nu răsfoieşte constant cărţi de specialitate. O asemenea informaţie, profesionist realizată de echipa din televiziunea publică cu care am colaborat, se bucură aşadar de un public numeros şi demn de luat în seamă.Cât aţi lucrat la scenariul documentarului?
Adrian Cioroianu: Trebuie spus că nu am avut prea mult timp la dispoziţie. La mijlocul lunii octombrie am început să conturez scenariul documentarului, adică cele zece priorităţi care au stat, în opinia mea, în faţa românilor în ultimul secol. Puteam să aleg 15 sau poate 20 de direcţii principale, dar mi s-a părut că diluez mesajul transmis dacă aleg varianta mai stufoasă. Apoi, la începutul lui noiembrie au început filmările efective.De ce aţi ales doar cadre interioare?
Adrian Cioroianu: Iniţial se planificaseră filmări şi în exterior. Le-am eliminat doar după ce colegii din TVR au decis că e mult mai bine să alegem exclusiv cadre interioare. Aşa se face că, cu excepţia imaginilor de arhivă, unele nemaicunoscute până azi cum ar fi o paradă regală din 10 mai 1925, scenele în care parcurg firul documentarului au fost turnate fie la Academia România sau la noua Bibliotecă Naţională, fie în platourile TVR sau la Biblioteca Centrală Universitară. De remarcat că în toate aceste instituţii publice, cu excepţia TVR, nu am filmat decât sâmbetele şi duminicile, pentru a nu deranja prin filmările noastre programul de lectură. Iar o zi de muncă la documentar, deşi de weekend,a inclus de la şapte la zece sau chiar mai multe ore de filmare.Avem noi, românii, o istorie mai specială decât a altora?
Adrian Cioroianu: Nici pomeneală! Trebuie s-o cunoaştem însă, ca s-o acceptăm. Şi în nicun caz nu are de ce să ne fie ruşine cu ea! În ultimii 100 de ani au existat perioade mult mai grele decât cea pe care o traversăm astăzi cu toţii şi lumea noastră nu s-a sfârşit atunci. Ea continuă. Desigur, popor latin şi levantin deopotrivă, am preferat să consumăm excesiv de multă energie în polemicile interne, uitând să ne mai uităm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ne plângem şi în prezent de acest lucru! Una peste alta, acest film ne arată drumul pe care România l-a parcurs după războaiele balcanice, adică în preajma declanşării primei conflagraţii mondiale, în tentativa sa de a deveni pe deplin parte a Europei. Nimic n-a fost uşor, mai ales atunci când anumite lucruri, cum ar fi stalinizarea, ne-a fost impus cu forţa, din exterior.Vreţi să mai remarcaţi ceva anume?
Adrian Cioroianu: Da, muzica celor de la “K1” şi melodia lor, “Pentru România”, pe care am folosit-o în documentar şi care te ţine permanent în priză.
The Sunday Times și denaturarea adevărului istoric de Ziua Holocaustului
De Ziua Comemorării Holocaustului (27 ianuarie), ziarul londonez Sunday Times a publicat un poster de mari dimensiuni (o așa-zisă caricatură) înfățișându-l pe Benjamin Netanyahu pe post de zidar înălțând un perete cu mortar amestecat cu rămășițe omenești clar musulmane-palestiniene.
Iată și o analiză sumară a afișului publicat de Sunday Times despre care ni se spune că este cel mai bine vândut ziar britanic de calitate.
Tom Gross writes:
Today is International Holocaust Memorial Day. This date was chosen because it marks the anniversary of the liberation of Auschwitz. It is supposed to be a day to help educate a younger generation about the Holocaust.
But instead, some Western media are increasingly attempting to libel the state of Israel with grotesque imagery.
Below is the cartoon that the (London) Sunday Times chose to run today, to mark Holocaust Memorial Day.
In the print edition of the paper, this cartoon was so big that it went from the top of page 21 all the way to under the fold of the page. (i.e. it stretched about 60 percent of the way down the page) The Sunday Times is a large broadsheet, with each page the same size as a page on, for example, The International Herald Tribune. The cartoon was in full color.
The Sunday Times is Britain’s biggest selling quality newspaper.
The anti-Israel cartoon the Sunday Times used to mark Holocaust Memorial Day, http://www.tomgrossmedia.com/mideastdispatches/archives/001332.html
O analiză interesantă legată de modul în care se face propagandă împotriva evreilor este publicată și pe site-ul inliniedreapta.net. Temele propagandistice care se regăsesc în cadrul articolului din Sunday Times nu sunt noi. Unele dintre ele pot fi regăsite sub diferite forme încă din Evul Mediu.
Un articol de Daniel Francesco pentru http://inliniedreapta.net
„Nici Tamisa n-ar putea spăla jegul mental și moral al unor imbecili care de Ziua Comemorării Holocaustului au produs și au publicat în săptămânalul londonez Sunday Times o așa-zisă caricatură înfățișându-l pe Benjamin Netanyahu pe post de zidar înalțând un perete cu mortar amestecat cu rămășițe omenești clar musulmane-palestinene. De pe mistrie se scurg picături de sânge iar nasul primului-ministru israelian este și el roșu, o aluzie directă cât se poate de transparentă la o altă calomnie idioată: că evreii beau sânge omenesc.
Această caricatură a fost publicată pe 27 ianuarie, chiar de Ziua Holocaustului, prilej de aducere aminte a martiriului poporului evreu, ceea ce face ca ofensa să nu fie o calomnie oarecare, una dintre multele pe care le condamnăm ca pe niște acte care nu țin seama de istorie și de faptele curente.
Ridicarea zidului de securitate israelian a fost necesară pentru a opri infiltrările de teroriști islamiști din teritoriile palestiene care au atacat ani de-a rândul populația civilă din orașele evreiești, în special prin aruncarea în aer a autobuzelor. Acest zid de securitate este răspunsul unui guvern responsabil în fața provocărilor pe care le are de înfruntat în relație cu “partenerii” săi din Autoritatea Palestiniană, care una spun și alta fac. E de amintit aici și organizația teroristă Hamas din Gaza, al cărui obiectiv este distrugerea statului Israel și eliminarea fizică a tuturor evreilor.
Cu câteva zile în urmă în Israel au avut loc alegeri generale, iar singura democrație din Orientul Apropiat – asta nu înțelege Hussein Barack O. – a demonstrat încă o data că o dezbatere politică aprinsă înseamnă respect pentru viața și libertatea concetățenilor pe care partidele îi reprezintă.
Un săptămânal idiot trebuia să publice o caricatură idioată sub semnătura unuia care poartă aceeași marca de idiot. El se numește Gerald Scarfe și nu este singurul din această tagmă. Lui i se alătură un purtător de cuvânt al saptămânalului, care a spus că opera lui Scarfe este “una din caricaturile robuste” îndreptată împotriva lui Netanyahu ca personaj politic și că nu trebuie interpretată altfel. Aiurea! De parcă lumea este compusă numai din idioți care nu înțeleg decât ce le spune Sunday Times și Gerald Scarfe.
Nu este o noutate această explozie de anti-semitism pe față din viața politică britanică. Cotidianul israelian Jerusalem Post a republicat o declarație a lui David Ward, un parlamentar Liberal-Democrat care a spus că “evreii cauzează suferințe zi de zi palestinienilor” și că el nu înțelege cum de pot face asta așa de repede de când au fost ei înșiși de curând “eliberați din lagărele de exterminare”. Întrucât partidul l-a criticat, David Ward și-a cerut scuze deoarece cuvintele sale au afectat sensibilitatea multora chiar înainte de Ziua Holocaustului, dar că rămâne un critic al statului Israel.
Înțelegem asta ca pe un subterfugiu în sensul că “îmi cer scuze, dar rămân cu aceleași idei”. Un individ la fel ca și Gerald Scarfe și Sunday Times…”

















