Octavian Baban, Ce au în comun creștinii adevărați?
Ce au în comun creștinii adevărați?
Credința în jertfa lui Hristos și, de aici, mântuirea. Adică nașterea de sus, Duhul Sfânt, transformarea într-un om nou. De asemenea, au în comun Scriptura.
Ce îi poate separa?
Obiceiurile, tradițiile, învățăturile pe diverse aspecte de liturghie și organizare, sau de viață creștină (daruri, interpretări dificile ale Scripturii, etc), secundare față de mântuire, dar importante în trăirea vieții de credincios. Unitatea în Hristos nu poate desființa, înainte de venirea Lui, deosebirile denominaționale, pentru că fiecare este responsabil de credința și trăirea sa, până la venirea lui Hristos și suntem responsabili față de conștiința noastră și față de Dumnezeu.
Ce îi poate uni?
Hristos și apartenența la Hristos, Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu Tatăl, datoria de a fi membre vii și credincioase, și slujitoare în Trupul lui Hristos.
Cine va rezolva definitiv deosebirile confesionale (denominaționale)?
Bineînțeles, Hristos, la a doua sa venire, când își va aduna toți adevărații credincioși, și va arăta care este, în adevăr, Biserica sa, fără apartenențe nominale.
Ce avem de făcut până atunci?
Avem de trăit în ascultare și sfințenie, în slujire, în credință, în vestirea evangheliei, în transmiterea învățăturii și vieții de creștin (ucenicie), în dragoste de frați și iubire față de toți oamenii, în dreptate.
Succes și binecuvântare, tuturor creștinilor adevărați!
Material publicat pe pagina proprie de Facebook de către Conf. Univ. Octavian Baban.
Partajează asta:
Octavian Baban – Renaşterea cenzurii şi a inchiziţiei: o ramură de amărăciune, dintr-o rădăcină de violenţă
Octavian Baban, conferențiar universitar la Institutul Teologic Baptist din București și unul dintre păstorii Bisericii Creștine Baptiste „Sfânta Treime” din București abordează prin intermediul acestui material o temă importantă, aceea a cenzurii. Domnia sa vorbește despre o atracție a evanghelicilor din România către cenzură, Inchiziție și denunțare.
Iată textul preluat de pe Facebook cu acordul autorului.
Pe când eram adolescent citeam cu uimire într-un manual catolic de istorie a Bisericii că Inchiziţia, dincolo de orice greşeli şi acuzaţii, a fost cu adevărat un for bisericesc prestigios în istorie. Obişnuit cu ceea ce ştiam din alte manuale despre Galileo Galilei şi „e pur si muove”, sau despre Savonarola, ori Jan Hus, o astfel de părere mi se părea de-a dreptul curioasă. Apoi, am descoperit că toate cărţile tipărite de Biserica Romană-Catolică aveau o aprobare, undeva pe primele pagini, numită Imprimatur (bun de tipar). Deci, sub o formă nouă, vechile evaluări continuau, ceea ce, într-un fel, era chiar normal, ca expresie a interesului pentru corectitudine şi sănătate teologică.
Mai târziu am descoperit cum reprezentanţii Securităţii române cenzurau totul, articole, cărţi, conferinţe, piese de teatru, expoziţii. Totul era verificat ca să exprime cum se cade idealurile comuniste şi să nu ascundă vreun atac voalat sau nu, la adresa conducerii comuniste a statului. Cenzura devenise atât de eficace încât s-a transformat în auto-cenzură. Foarte mulţi comunicatori îşi cenzurau singuri mesajele ca să poată rămâne pe scenă, sau pe micul ecran, sau pe antenele radio, sau în paginile de tipar, sau la amvon. Ajunsesem să mă delectez enorm cu orice mică aluzie din schetchuri sau monologuri, ori predici, cu orice scene din literatură sau filme, care, ca să zicem aşa, „combăteau bine”. Şi nu eram singurul. Poate chiar ajunseserăm să vedem mesaje subtile acolo unde nu era nimic deosebit – dar asta este o problemă de manifestare a subiectivităţii în exegeza şi hermeneutica textelor sau artei.
În acelaşi timp, îmi doream parcă vremurile din timpul lui I.L. Caragiale, când ştiam că, după vreun articol muşcător la adresa regelui, autorul se prezenta singur la arestul poliţiei, eventual cu o pătură, ca să petreacă o noapte sau două, acolo, ca pedeapsă pentru atacul la casa regală. Stăteai la răcoare o noapte, dar ziua îţi spuneai păsul. Era şi aceasta, o libertate preţioasă şi o plată aproape convenabilă. Oricum, în vremea conducerii comuniste, nimeni nu mai număra zilele de închisoare, într-o asemenea situaţie, şi uneori nici nu se mai punea problema să mai ieşi de acolo. Ori să rămâi în viaţă.
Descopăr cu uimire că în lumea evanghelică românească din ultimii ani, atracţia cenzurii şi a unei neo-inchiziţii, de tip neo-protestant, este irezistibilă. Uneori, ea se combină periculos şi trist cu dorinţa denunţării ideologice şi cu bucuria execuţiei publice. Pe prima o cunoaştem din Rusia lui Lenin şi Stalin, sau din China lui Mao Tse-Dun, unde a funcţionat ca o forţă redutabilă de distrugere a comunităţilor, a familiilor (tot în adolescenţă, dădusem peste o carte a meditaţiilor lui Mao, în engleză, tipărită în China, cu poza binevoitoare a liderului pe prima pagină, şi mai citeam din ea, din când în când, întrebându-mă cât de gri poate fi viaţa când eşti obligat să faci aşa ceva zi de zi şi să subscrii necondiţionat, de frica pedepsei cu moartea). Pe a doua, o știm din antichitate și din evul mediu, și nu numai. Pedepsele lumii islamice ne aduc chiar azi aminte de aceasta forma de cruzime.
Este această atracţie spre cenzură, inchiziţie şi denunţare, o formă de ortodoxie teologică şi practică, o contribuţie atentă la puritatea Bisericii? La lucrarea de păstorire eficientă şi iubitoare de Biserică şi societate? Este cumva, mai degrabă, o formă de deformare sufletească şi reîntoarcere la primitivism comunitar? Este o formă de răzbunare sau imobilizare a celor neagreaţi? Sau o formă de ideologizare şi corectitudine politică pătrunsă mascat în lumea bisericilor evanghelice? Un fel de terorism al ideilor? Am întâlnit-o sub diverse forme, de la cei învăţaţi până la cei simpli, de la gânditori exersați, la oameni deturnaţi de învăţăturile false, păgâne. Ea poate fi, cu siguranţă, o formă de agresiune socială şi mediatică, un ecou nefericit al televiziunii şi ziarelor de scandal în viaţa Bisericii, un magnetism irezistibil al dorinţei de judecată şi excludere, de sacrificiu şi condamnare, o ramură de amărăciune dintr-o rădăcină de violenţă şi nepocăinţă. Un țipăt ostentativ și coroziv asumat instinctiv din panoplia păgână a eradicării străinului. O mână cenușie a lui Cain, ridicată asupra unui Abel nebănuitor. O întâmpinare ucigașă a lui Ioab pentru un Abner fără ascunzișuri.
Ea îşi va avea, cu siguranţă, victimele ei, şi îşi va aplauda zeloasă, cu adâncă satisfacţie firească şi pământească, pe noii săi călăi mediatici. Ea va beneficia însă, implacabil, şi de forţa şi realismul avertizării biblice: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt: ‘Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’ Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (Galateni 5:14-15).
Partajează asta:
România literară: Evanghelicii față cu dialogul interconfesional – Teofil Stanciu
România este țara tuturor posibilităților, inclusiv cea a dialogului interconfesional, subiect despre care discută Teofil Stanciu în cadrul unui articol publicat în România Literară. Autorul pleacă de la referendumul pe tema familiei care a avut loc anul trecut și oferă explicații referitoare la dialogul între confesiunea ortodoxă (majoritară) și alte confesiuni, precum cele evanghelice (baptiști, penticostali, creștinini după Evanghelie).
Iată un fragment din articolul cu pricina:
A surprins pe multă lume apariția publică – prilejuită de referendumul pentru (re)definirea familiei – a majoritarilor ortodocși braț la braț cu minoritari greco-catolici, catolici, penticostali, baptiști, creștini după Evanghelie, adventiști etc. Surprinși erau și cei care nu știau mare lucru despre diferențele dintre aceste confesiuni creștine, dar încercau să înțeleagă câte ceva, și cei care știau mai multe despre relațiile nu tocmai frățești de-a lungul timpului. S-a speculat destul de mult pe seama motivelor care au adus atâtea culte laolaltă, dar fără să se ajungă la concluzii clare și unanim acceptate. Dincolo însă de ipotezele mai mult sau mai puțin fanteziste, oculte sau conspiraționiste, se detașează și două explicații de o banală simplitate: creștinii de diverse confesiuni au descoperit că au niște valori morale comune pe care vor să le apere și, totodată, că au adversari comuni.
Continuarea în România literară nr. 36-37/2019
Partajează asta:
Ioan – Florin Florescu: „Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei”
Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei, dar e încrezătoare că progresul l-a izgonit, așa cum a eradicat ciuma și lepra. Dacă ar exista un vaccin contra diavolului, sînt sigur că și l-ar face, preventiv, inclusiv mulți atei.
https://ioanflorin.wordpress.com/2019/07/19/nu-va-lasati-inselati-de-porcii-care-se-arunca-in-mare/
Partajează asta:
Sorin Lavric – Semnul mediocrității
Partajează asta:
Credincioșii baptiști și Marea Unire de la 1918: o discuție istorică, teologică și culturală – Adonai București, 18 noiembrie 2018
În Primul război mondial existau doar câteva facțiuni protestante în România. Printre acestea se numără și baptiștii.
Care a fost rolul acestora în marea unire? Au fost ei dizidenți, împotrivitori unirii, așa cum presupun unii? Cum au străbătut ei vremuri așa de frumoase pentru această națiune, dar așa de complicate, cu niște convingeri ferm ancorate în Scripturi?
Formatul întâlnirii va fi unul antrenant, de tipul întrebări și răspunsuri, împreună cu invitații noștri speciali.
În compania pastorului Vasile Bel, autor al cărții „Baptiștii și marea unire din 1918” și a istoricului Dr. Marius Silveșan vom analiza aspectele istorice ale relației baptiștilor cu Marea unire.
De asemenea, vom analiza și latura teologică a baptiștilor împreună cu Drd. Nicu Sotir, pastor la Biserica Baptistă Logos din București și Romică Tilă, coordonator în cadrul asociației „Alege viața” și fundației „Romania proculture.” În ce mod teologia și practica baptiștilor le-au influențat convingerile politice și cetățenești.
De asemenea Drd. Cristian Popescu, specializat în filosofie, ne va ajuta să înțelegem mai bine lumea de la începutul veacului trecut, abordând aspectele socio-culturale ale României acelor vremuri.
Moderatorul serii va fi Dr. Ștefan Cornu, pastor al bisericii gazdă, biserica Adonai.
Va fi un timp de reflecție asupra trecutului și asupra unor oameni care nu s-au sfiit să creadă și să trăiască potrivit Sfintelor Scripturi în vremuri în care ar fi putut fi înțeleși total greșit.
https://www.facebook.com/events/305829010017795
Partajează asta:
Is Trump Our Cyrus? The Old Testament Case for Yes and No | Christianity Today
Is Trump Our Cyrus? The Old Testament Case for Yes and No | Christianity Today
— Read on www.christianitytoday.com/ct/2018/october-web-only/donald-trump-cyrus-prophecy-old-testament.html
Partajează asta:
Daniel Lavric, Când Dumnezeu se arată
Într-o cetate din zona Galileei numită Magdala, în ebraică Migdal, locuia o doamnă distinsă. Deși poporul din care făcea parte această doamnă era mai mult sau mai puțin religios, ea era stăpânită de puterea întunericului, era legată de domnul puterii văzduhului și șapte demoni puseseră stăpânire pe ea. Ea nu se putea bucura de o viață normală și probabil nici nu se putea controla, fiind sub autoritatea lui Mamona.
Dar într-o zi această femeie, numită Maria, se întâlnește cu Isus Hristos. În momentul în care are loc întâlnirea cu Binecuvântatul Fiu al Tatălui ea este eliberată de puterea întunericului, iar lanțurile robiei și ale păcatului sunt distruse. Din acel moment Maria s-a hotărât să Îl urmeze pe Mesia și chiar și-a pus averea la dispoziția Lui
Însă, când S-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat față hotărât să meargă la Ierusalim.(Luca 9:51)
Acolo a fost arestat și crucificat pe dealul condamnării. Spre seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care… a luat trupul, L-a înfășurat într-o pânză curată de in și L-a pus într-un mormânt nou, (Matei 27:57-60). Maria Magdalena se uita unde Îl pune.
Cea dintâi persoană care se grăbește spre mormânt în ziua dimineții a învierii, pe când era încă întuneric, este Maria Magdalena. Maria împinsă de dragoste, se duce dis-de-dimineață la mormânt cu gând să găsească trupul Lui Isus. Dragostea Mariei pentru Domnul Isus întrecea teama de oameni. Există, așa cum spunea poetul Octavian Goga, ,,tăria urii și-a iubirii”. Maria avea tăria iubirii care înlătura toate piedicile din cale. Ajungând la mormânt, Maria observă că cineva i-o luase înainte, pentru că piatra fusese luată de pe mormânt. Văzând piatra îndepărtată, Maria este tulburată și aleargă la Simon Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Isus spunându-le următoarele: Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus. Când ucenicii ajung la mormânt văd fâșiile de pânză jos și ștergarul făcut sul și pus într-un alt loc singur. Reacția acestor doi ucenici este uimitoare: v.10 Apoi ucenicii s-au întors acasă. Dar Maria ședea afară lângă mormânt, și plângea.
Asistăm la dragostea și devotamentul unei femei. Dar oare de ce plângea Maria?
1. Plângea pentru că era îndurerată.Nu știa unde era trupul lui Isus.
Plângea pentru că, credea că cineva furase trupul lui Isus, probabil dușmanii Domnului.
După o maltratare de care a avut parte Învățătorul ei, nu-I găsește trupul pentru a-l unge cu miresme și astfel să Îi conserve trupul lui Isus cât se poate de mult, ca să nu putrezească.
2. Ea plânge pentru că Îl iubește, dar și pentru că nu crede că a înviat.
La început Maria stătea afară lângă mormânt și plângea. Pe când plângea s-a plecat să se uite în mormânt. În aceea clipă s-a pus în mișcare miracolul revelației. Răspunsul la căutările Mariei a fost apariția a doi îngeri în alb. Nu știu care dintre cititori ați văzut vreodată un înger și nici nu știu care a fost reacția dumneavoastră. Dar cert este că Maria nu este impresionată de apariția îngerilor. Mai mult, prezența îngerilor la mormânt atestă faptul că dispariția trupului lui Isus Hristos, a fost cauzată de o intervenție divină, nu umană. Cei doi îngeri pe care Maria îi vede în mormânt, îi adresează următoarea întrebare: Femeie, pentru ce plângi?
Maria, neînțelegând încă semnificația mormântului gol, răspunde: Pentru că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus.(v.13)
Maria încă îl mai numește pe Isus – Domnul meu. Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: gândurile Mariei se învârt în jurul unui trup mort. Un Isus mort poate desigur să fie luat. Deși Maria vede doi îngeri, acest fapt nu-i atrage atenția într-un mod deosebit. Îngerii îi pun o întrebare pentru a trezi în mintea Mariei o cât de mică dovadă de credință. Răspunsul Mariei – arată că nu se putea gândi decât la un singur lucru: Domnul Isus era mort și trupul Lui fusese furat. În altă ordine de idei ea nu se așteaptă să-L vadă pe Hristos în viață. Urmează prima întâlnire cu Cel Înviat pe care o relatează Evanghelia după Ioan Maria este primul martor al învierii, primul om din cercul ucenicilor cu care s-a întâlnit Domnul Isus. De ce I s-a arătat Domnul Isus tocmai ei, în primul rând?
De ce unei femei? Care, conform drepturilor martorilor la iudei, intra în discuție ca martor numai cu drepturi limitate. Însă putem spune că Domnul Isus începe tocmai de la cei mici. Ridicând statul femeii în general. El începe acolo de unde oamenii nu ar începe. Întâlnirea cu Domnul Isus Cel înviat vine imediat după discuția cu îngerii. După ce a zis aceste cuvinte, și aparent realizând că în fața mormântului se află cineva, Maria s-a întors, și a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu știa că este Isus.
De ce nu Îl recunoaște Maria pe Domnul Isus?
Maria plânsese mult și ochii îi erau plini de lacrimi și El, Isus Hristos, este ultima persoană pe care se aștepta să o vadă în viață, așa că nu își dă seama, nu-L recunoaște pe Hristos.
3. Mai mult, este posibil ca Dumnezeu să o fi împiedicat să Îl recunoască pe Domnul Isus până la momentul potrivit. Totuși rămâne o întrebare: Dacă Isus Cel înviat a fost aceeași persoană cu Isus cel răstignit? Nu ar fi trebuit să semene atât de mult cu acesta din urmă încât să poată fi recunoscut imediat ?
La această întrebare ne răspund Evangheliile Sinoptice: Ucenicii și femeile, care-L iubeau pe Domnul, erau așa de obișnuiți cu ideea morții lui Isus încât nici nu mai puteau gândi la un Isus înviat. Până în acest verset în mintea Mariei este o nedumerire absolută.
Isus Hristos Se adresează Mariei Magdalena: Femeie, i-a zis Isus, de ce plângi? Pe cine cauți? Domnul Isus cunoștea răspunsurile la aceste întrebări; dar El a dorit să le audă de la Maria. Ea tot nu Îl recunoaște, și presupunând că este grădinarul, I-a zis: Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau. Ea vrea să știe unde Îl pusese, ca să se poată asigura că are parte de o înmormântare așa cum se cuvine. În acel moment Domnul Isus îi spune: Marie! Îndată ce Îl aude rostindu-i numele ea Îl recunoaște, nu mai există nici o îndoială în mintea ei, era chiar Isus Hristos. Pastorul își cheamă oaia pe nume, iar ea îi recunoaște vocea. Ea s-a întors și I-a zis în evreiește Rabuni, care în traducere înseamnă învăţătorule.
Partajează asta:
R.C. Sproul – We Are Not Autonomous
In this brief clip from his teaching series Willing to Believe, R.C. Sproul explains how understanding human freedom as human autonomy is the end of any idea of a sovereign God.
https://www.ligonier.org/learn/series/willing_to_believe/
Istorie Evanghelica 