Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).

Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical

După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”¹.

La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)².

Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire³.

Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post⁴. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”⁵.

Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”⁶, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”⁷ ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”⁸.

Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”⁹.

Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.

Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)¹⁰.

Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri¹¹.

Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”¹².

În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental¹³.

Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”¹⁴.

De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).

Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”¹⁵. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist¹⁶.

Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)¹⁷ şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii¹⁸.

Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)¹⁹.

Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire²⁰).

Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă²¹.

Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).

Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii²².

În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor²³.

Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist

Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).

Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).

Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări²⁴ au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”²⁵.

„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal²⁶ originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”²⁷, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.

Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”²⁸.

Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”²⁹.

Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”³⁰.

Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”³¹.

De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”³².

De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”³³.

În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”³⁴.

Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”³⁵, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”³⁶deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”³⁷.

În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”³⁸.

Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”³⁹.

Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită⁴⁰.

Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”⁴¹.

Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”⁴².

După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”⁴³.

Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”⁴⁴.

Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani⁴⁵. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu⁴⁶, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”⁴⁷; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”⁴⁸; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”⁴⁹; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”⁵⁰; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”⁵¹.

O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”⁵².

Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »⁵³.

Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce⁵⁴.

Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.

Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”⁵⁵.

Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român⁵⁶.

O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni⁵⁷.

În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”⁵⁸ (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”⁵⁹.

Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”⁶⁰.

Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”⁶¹.

Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”⁶².

În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.

Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”⁶³(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”⁶⁴ (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”⁶⁵ (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).

Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”⁶⁶.

De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”⁶⁷.

„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)⁶⁸.

În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).

Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”⁶⁹. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »⁷⁰. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”⁷¹.

În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”⁷².

Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole⁷³.

Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”⁷⁴.

Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe⁷⁵. (…)

Note