Speranța Revederii
Tata suferea de peste 14 ani de leucemie și deja ne obișnuisem cu vizitele sale lunare la spitalul Fundeni pentru control și curațarea sângelui. Apoi dintr-o dată lucrurile au ieșit de sub control. A fost nevoie de un tratament puternic pentru a stopa agravarea bolii. Deși tramentul scump și puternic a avut efectul scontat nimeni nu bănuia atunci că la scurt timp tata va contacta virusul TBC pentru ca mai apoi ficatul slăbit în urma tratamentului să fie cel care să-i dea cele mai mari bătai de cap.
Nu-mi scot din minte ce zicea duminică dimineața(27-05-2012) Iosua în predică despre ce se întâmpla la Turda când murea câte cineva. Când vorbea atunci nici nu mă gândeam că peste maxim o oră … predica se va adeveri și pentru familia mea. Un sunet de telefon prelung care nu își avea locul în după amiaza de duminică avea să declanseze o adevărată bătălie. Pus în fața vieții dar mai ales a morții gândeam astfel: „Tata încă respiră. .. și atât cât respiră există nadejde în Domnul. Și dacă Domnul va vrea să-l ia la El … există speranța revederii.”
Omenește am încercat orice se putea pentru tata (cel mai bun spital , cea mai bună tehnică și cei mai buni medici). Am crezut în Puterea lui Dumnezeu de a face o minune până în clipa când aparatele de monitorizare au indicat “zero” pe linie și am continuat să cred și după aceea. Dumnezeu însă are cu fiecare din noi un plan. Poate pentru tata planul a fost această boală “leucemia”, pentru ca prin ea, Cuvântul lui Dumnezeu să poată fi vestit și în spitale, poate pentru ca cei din familie să se pocăiască cu adevărat sau cine știe poate îți vorbește ție chiar acum. Vom vedea în viitor.
Duminica trecută stateam linistit în Biserică și mă bucuram împreună cu frații mei , iar azi într-o zi de sărbătoare sunt nevoit să plâng despărțirea și să-mi îngrop tatăl. Pentru mine însă există speranța revederii cu tata în Cerul Etern.
Această experiență tristă din viața mea și a familiei mele m-a făcut însă să stau și mai aproape de Domnul să-L caut tot mai mult, să realizez că El are controlul asupra vieții și a morții. M-am simțit întărit de toți cei care ne-ați purtat în rugăciune. Avem nevoie în continuare de rugăciune.
Nu spune mie nu mi se poate întâmpla! Pregătește-te dar să-L întâlnești pe DUMNEZEU, trăiește Speranța Revederii și spune tuturor ce Mare Dumnezeu ai tu.
Cătălin Vasile
Andrei Vasile (1954 – 2012)
Joi, 31 Mai 2012, ora 23, după o lungă suferință, a trecut în veșnicie fratele Andrei Vasile. Slujitor dedicat lui Dumnezeu, prezbiter al Bisericii Creștine Baptiste din Ciucurova dar și învățător pentru multe generații de copii, fratele Andrei ne-a oferit un model de credință și de slujire exemplar. Ne alăturăm familiei în acest moment greu al despărțirii și avem nădejdea că El, Domnul, a șters deja orice lacrimă din ochii fratelui nostru.
Ucideți Adevărul – un film de Adi Gliga
„Adevărul nu poate fi ucis. Cristos este Adevărul”
*
*
Filmul poate fi urmărit integral accesând link-ul de mai jos.
http://www.newvisionromania.ro/lansare-film-ucideti-adevarul/
*
Mulțumesc lui Bogdan Emanuel Răduț pentru semnalarea acestui film.
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire
a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.
Biserica Ortodoxă în anii prigoanei comuniste
Emisiunea ”De la + la infinit” cu tema ”Biserica ortodoxă în anii prigoanei”.
Difuzată la: TVR INFO în 9 martie 2012.
Invitați: Sorin Lavric (scriitor) și George Enache (istoric). Prin telefon dna Lidia Staniloae.
Realizator: Răzvan Bucuroiu.
John Piper la Bucuresti – video
JOHN PIPER la București partea I – înregistrare Mihai Dragoman pentru Radio Samariteanul.ro
*
JOHN PIPER la București partea II – înregistrare Mihai Dragoman pentru Radio Samariteanul.ro
Articole pe aceiași tematică
Dr Ben Carson: An Extraordinary Life
Dr. Ben Carson este cunoscut pe plan internațional pentru abilitățile sale de neurochirurg și pentru povestea inspiratoare a vieții sale.
Ben Carson a ținut, în ultimii aproximativ 20 de ani, 73 de discursuri la festivități universitare de absolvire, iar în 2008 a a primit Medalia Prezidențială a Libertății.
Filmul „Mâini înzestrate: Povestea lui Ben Carson”, din 2009, l-a făcut cunoscut publicului larg pe neurochirurgul adventist faimos în lumea medicală. În 2008, într-un interviu pentru PBS, Carson a descris modul în care credința l-a ajutat să depășească dificultățile din copilărie și l-a călăuzit în practica sa medicală de succes.
Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.
Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile
teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.
Prisoners of the Light
Their testimony put them in prison.
Their faith changed a nation.
*
*












