Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).

Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.