Arhive categorie: Protestanţi

Care este scopul principal al vieții umane?


Învățătorul:  Care este scopul principal al vieții umane?
Elevul: Este sa-L cunosc pe Dumnezeu.
Învățătorul: De ce spui acest lucru?
Elevul: Deoarece El ne-a creat și ne-a așezat pe pământ
pentru a fi glorificat în noi. Și este cu siguranță un
lucru drept sa ne dedicăm viețile gloriei Sale, de
vreme ce El este începutul ei.

                                                               Catehismul de la Geneva, 1541

Sursa: Timothy George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel” din Oradea, 1998, p. 191

9 Things You Should Know About the Council of Trent


Yesterday (4 December) marked the 450th anniversary of the closing of the Council of Trent (1545-1563), one of the most significant series of meetings in Christian history. Here are nine things evangelicals should know about the Council and the decrees that it issued:

Concilio_Trento_Museo_Buonconsiglio1. The Council of Trent was the most important movement of the Catholic Counter-Reformation, the Catholic Church’s first significant reply to the growing Protestants Reformation. The primary purpose of the council was tocondemn and refute the beliefs of the Protestants, such as Martin Luther and John Calvin, and also to make the set of beliefs in Catholicism even clearer.Approximately forty clergymen, mainly Catholic bishops, were in attendance during the twenty-five times over the next eighteen years that the Council convened.

2. Protestants endorse justification by faith alone (sola fide) apart from anything (including good works), a position the Catholic Church condemned as heresy. During the the sixth session, the Council issued a decree saying that, „If any one saith, that the justice received is not preserved and also increased before God through good works; but that the said works are merely the fruits and signs of Justification obtained, but not a cause of the increase thereof; let him be anathema.”

3. The Protestant Reformers rejected the Apocrypha as part of the biblical canon. (The term Apocrypha (Gr., hidden) is a collection of ancient Jewish writings and is the title given to these books, which were written between 300 and 30 B.C., in the era between the Old and New Testaments.) During the the fourth session, the Council issued a decreedamning anyone who rejected these books:

. . . if any one receive not, as sacred and canonical, the said books entire with all their parts, as they have been used to be read in the Catholic Church, and as they are contained in the old Latin vulgate edition; and knowingly and deliberately contemn the traditions aforesaid; let him be anathema.

Many doctrines unique to Catholicism, such as the teachings of purgatory, prayers for the dead, and salvation by works, are found in these books.

4. During the Protestant Reformation, the doctrine of transubstantiation was heavily criticized as an Aristotelian „pseudophilosophy.” The 13th session reaffirmed and defined transubstantiation as „that wonderful and singular conversion of the whole substance of the bread into the Body, and of the whole substance of the wine into the Blood – the species only of the bread and wine remaining – which conversion indeed the Catholic Church most aptly calls Transubstantiation.”

5. Protestants claimed that the only source and norm for the Christian faith was Holy Scripture (the canonical Bible without the Apocrypha). The doctrine of Sola Scripturawas rejected at Trent. The Council affirmed two sources of special revelation: Holy Scripture (e.g., all the books included in the Latin Vulgate version) and traditions of the church (including the „unwritten traditions”).

6. In Catholic theology, an indulgence is a remission of temporal punishment due to sin, the guilt of which has been forgiven. Under Catholic teaching, every sin must be purifiedeither here on earth or after death in a state called purgatory. The selling of indulgences was not part of official Catholic teaching, though in Martin Luther’s era, the practice had become common. (Luther was appalled by the sermon of an indulgence vendor named John Tetzel who said, „As soon as the coin in the coffer rings, the soul from purgatory springs.”) The Council called for the reform of the practice, yet damned those who „say that indulgences are useless or that the Church does not have the power to grant them.”

7. In Catholic theology, purgatory is a place or condition of temporal punishment for those who denied yet were not free from „venial” sins (a lesser sin that does not result in a complete separation from God and eternal damnation in hell). The council affirmed the doctrine of purgatory and damned anyone who claimed „that after the grace of justification has been received the guilt is so remitted and the debt of eternal punishment so blotted out for any repentant sinner, that no debt of temporal punishment remains to be paid.”

8. In the 24 session, the council issued decrees on marriage which affirmed the excellence of celibacy, condemned concubinage, and made the validity of marriage dependent upon the wedding taking place before a priest and two witnesses. In the case of a divorce, the right of the innocent party to marry again was denied so long as the other party was alive, even if the other party had committed adultery.

9. At the request of Pope Gregory XIII, the Council approved a plan to correct the errors to the Julian calendar that would allow for a more consistent and accurate scheduling of the feast of Easter. The reform included reducing the number of leap years in four centuries from 100 to 97. Although Protestant countries in Europe initially refused to adopt the „Gregorian calendar” (also known as the Western or Christian calendar), it eventually became the most widely accepted and used civil calendar in the world.

(Note: The declarations and anathemas of the Council of Trent have never been revoked. The decrees of the Council of Trent are confirmed by both the Second Vatican Council (1962-1965) and the official „Catechism of the Catholic Church” (1992).)

 http://thegospelcoalition.org/blogs/tgc/2013/12/05/9-things-you-should-know-about-the-council-of-trent/

Gaudeamus (2013) Ben-Oni Ardelean la lansarea cărții Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante


Ben-Oni Ardelean este conferențiar în cadrul Institutului Teologic Baptist din București și în Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București

Articole pe aceeași temă

APARIȚII EDITORIALE (13) VIOREL ACHIM, POLITICA REGIMULUI ANTONESCU FAȚĂ DE CULTELE NEOPROTESTANTE. DOCUMENTE

LANSAREA VOLUMULUI POLITICA REGIMULUI ANTONESCU FAŢĂ DE CULTELE NEOPROTESTANTE. DOCUMENTE, VIOREL ACHIM (EDITOR)

GAUDEAMUS (2013) ALEXANDRU FLORIAN LA LANSAREA CĂRȚII POLITICA REGIMULUI ANTONESCU FAȚĂ DE CULTELE NEOPROTESTANTE

Gaudeamus (2013) Alexandru Florian la lansarea cărții Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante


În data de 20 noiembrie 2013 a avut loc la Târgul de carte Gaudeamus lansarea cărții Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante. Documente editată de Viorel Achim, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.

Dat fiind faptul că cercetarea s-a realizat în baza unui grant primit de la Institutul „Elie Wiesel”, la lansarea oficială a volumului de documente publicat de către Editura Polirom din Iași a vorbit și domnul Alexandru Florian, director al acestui Institut. Domnul Viorel Achim urmează să publice separat un studiu privindu-i pe neoprotestanți. Acesta este parte integrantă a cercetării dânsului numai că din două volume cât urmau să fie publicate din motive financiare s-a publicat doar un volum mai mare din care au fost scoase unele materiale, inclusiv studiul amintit care urmează a fi publicat separat.

Prima parte este înregistrată de către Alin  Cristea

Am înregistrat și eu un fragment din prelegerea domnului Florian și aproape integral următoarele.

Lansarea cărții Istoria Bisericii Creștine Baptiste din Mangalia.


Duminică, 17 noiembrie 2013, într-o seară cu aspect tomnatic am participat la un eveniment în Mangalia prilejuit de lansarea cărții pastorului Constantin Mitu, Istoria Bisericii Creștine Baptiste din Mangalia 1891-2013. O minune a lui Dumnezeu la malul mării, Editura Cetatea Deva, 2013, 238 p.

Constantin Mitu, Istoria Bisericii Creștine Baptiste din Mangalia - coperta 1 La acest eveniment au participat: pastorul Constantin Nita, pastorul Ghiță Marian, conferențiarul Cătălin Dupu, istoricul Marius Silveșan, pastorul Nelu Rosu, viceprimarul municipiului Mangalia, directorul Muzeului de Istorie Mangalia – istoric, prof. Dorian Negoi, Tony David și jurnalistul Alin Cristea, alături de credincioșii adunării și coriștii care au înălțat imnuri de slavă la adresa lui Dumnezeu.

Credit foto: Biserica Baptistă Mangalia

Pastorul Constantin Mitu, autorul cărții, a prezentat modul în care s-a ajuns de la idee la proiect, care sunt problemele abordate în această lucrare, precum și necesitatea elaborării acesteia.
Invitații au făcut remarci referitoare la activitatea misionară și culturală în Dobrogea, la istoria acestei zone și la rolul etnicilor baptiști germani în lucrarea misionară din această zonă și implicit la formarea în anul 1891 a Bisericii Creștine Baptiste din Mangalia.
În cadrul alocuțiunii mele m-am referit la importanța unor astfel de lucrări pentru cunoașterea istoriei bisericilor baptiste de pe teritoriul României din perioada secolelor XIX-XX și a persecuțiilor credincioșilor baptiști. De asemenea, am remarcat rolul avut de comunitatea baptistă germană în activitatea misionară, educativă și socială din Dobrogea, cu o referire aparte la Mangalia.

Marius Silveșan la Mangalia 17.11.2013

Foto Alin Cristea

Cu prilejul acestui eveniment, Martin Dermann din Germania, fiul pastorului care a construit clădirea bisericii din Mangalia, a trimis un mesaj de susținere și apreciere pentru acest demers editorial. Din Canada, Sonya Smith a trimis de asemenea un mesaj de apreciere deoarece părintii dânsei au fost membrii în biserica germană din Mangalia.
Este de apreciat și în acest caz, ca și în cazul altor biserici baptiste care și-au scris recent istoria, faptul că inițiativa a aparținut unor persoane din bisericile respective care s-au ocupat de partea de documentare, scriere și editare a monografiilor respective. Importanța acestor monografii constă și în faptul ca ele se pot constitui în surse documentare pentru cei interesați în elaborarea unor lucrări științifice privitoare la istoria baptiștilor. Ca și istoric atrag atenția că pentru elaborarea unei lucrări științifice este imperios necesar apelul la documente și confruntarea unor surse diverse.

Pe lângă informațiile personale în realizarea acestui material s-au folosit și datele oferite de următoarele articole:

Eveniment Cultural Religios la Biserica Baptista Mangalia (Biserica Baptistă Mangalia)

Lansare de carte la Mangalia (Revista Artă și Credință)

Lansare de carte la Mangalia (Eveniment Creștin)

Celor interesați de istoria baptiștilor din România le recomand

Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor

Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România

Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România

Ioan Bunaciu, Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei

Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965

Andreea Lupşor, Luther și reforma protestantă (Rev. Historia)


Articol preluat din Revista Historia

Martin LutherMartin Luther a fost una dintre cele mai importante și influente personalități istorice ale epocii moderne timpurii. Profesorul de teologie, devenit figura centrală a reformei protestante, a influențat radical – prin învățăturile sale – nu doar istoria Europei, ci și Biserica Catolică, ce a trebuit ea însăși să recurgă la o reformă (Contrareforma) pentru a-și salva autoritatea. În plus, mișcarea protestantă inițiată de Luther a contribuit enorm la declinul limbii latine ca limbă de cult în țările europene, aceasta lăsând loc limbilor naționale.

Cele 95 de teze:

1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!” a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă.

2. Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.”

3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.

4. Pedeapsa păcatului durează tot atât ura de sine (adică adevărata căinţă interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.

5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate sau prinMartin Luther bătând în cuie cele 95 de teze (kevinnunez.org) aceea a canoanelor.

6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă, neiertată.

7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […]

20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă cu adevărat „toate pedepsele,” ci doar pe cele impuse de el […]

21. Predicatorii indulgenţelor se înşeală când spun că prin indulgenţele papilor omul e dezlegat de orice pedeapsă şi izbăvit.

27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în cutie, că sufletul zboară [din Purgatoriu] […]

32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.

36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare.

38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chiar[ ignorate, căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a iertării divine […]

50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […]

62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu […]

75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie.

82. Papa este prea crud dacă având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu acordă gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privilegiate.Cele 95 de teze

De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes., Ed. Alexandru-Florin Platon si Laurenţiu Rădvan. Iaşi: Ed. Polirom, 2005, p.463-464.

Refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms

Dar dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul meu lipsit de întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliile, fiind limpede că adeseori aceştia s-au înşelat sau s-au contrazis –şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi sunt prezentate, conştiinţa mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar conştiinţei . Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi ajute Dumnezeu! Amin

Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 140

Idei de bază ale doctrinei luterane – predică rostită de Luther la Erfurt (1521)

[…] Adevărata pietate constă în două feluri de fapte: acelea făcute pentru alţii, care sunt cele corecte, şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante […] Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la Sfântul Iacob, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face altceva de felul acesta. Asemenea fapte nu înseamnă totuşi nimic şi trebuie cu totul desfiinţate. Reţineţi aceste cuvinte: nici una din faptele noastre nu are vreo putere. […]

Păcatele noastre îşi au obârşia în Adam, şi deoarece Adam a mâncat mărul, noi am moştenit păcatul de la el. Dar Hristos a nimici moartea de dragul nostru, pentru ca noi să putem fi mântuiţi prin faptele sale, care sunt străine nouă, şi nu prin ale noastre.

Dar stăpânirea papei ne-a tratat pe toţi împreună cu totul altfel. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatului untului, astfel încât, cine ţine poruncile papei va fi mântuit şi cine nu va fi al diavolului. Acesta a fermecat poporul cu închipuirea că bunătatea şi mântuirea stau în propriile noastre fapte. Dar eu vă spun că nimeni dintre sfinţi, oricât de sfinţi ar fi fost, nu şi-ar fi găsit mântuirea prin propriile fapte […] De aceea, ascultaţi-mă bine: aceasta este pricina pentru care mântuirea nu stă în propriile noastre fapte, de orice ar fi ele, şi nu poate fi atinsă fără credinţă. [….]

Dacă vrem să avem credinţă, trebuie să credem Evanghelia, pe Pavel, etc. şi nu scrisorile de autoritate ale papei sau decretalele, ci mai degrabă să ne ferim de ele ca de foc. Pentru că orice vine de la papă strigă: daţi, daţi şi dacă refuzaţi, atunci sunteţi ai diavolului […]

Pricina pentru care lumea este atât de stricată şi în greşeală este că de multă vreme n-au mai fost adevăraţi predicatori. Sunt probabil trei mii de preoţi, printre care nu se pot găsi patru buni – Dumnezeu să aibă milă de noi în această ruşine strigătoare la cer! Si atunci când găseşti un predicator bun, el trece prin Evanghelie cu uşurinţă, şi o continuă cu o povestire, […] sau amestecă în ea ceva din dascălii păgâni, Aristotel. Platon, Socrate şi alţii, care sunt toţi împotriva Evangheliei şi de asemenea împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu au avut cunoştinţă de lumina pe care o avem noi. […]

 Astfel încât copii cresc în rătăcire; ei merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi ascultarea slujbei. Aceasta este greşeala predicatorilor. […]

Cineva ar putea să vină şi să întrebe: Nu trebuie să mai ţinem deloc legile făcute de oameni? Sau nu putem să postim şi să ne rugăm, şi aşa mai departe, atâta timp cât ţinem drumul drept? Răspunsul meu este că acolo unde se găsesc adevărata iubire creştină şi credinţa, orice ar face omul este meritoriu; şi fiecare poate face ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu caută fapte, care nu-l pot mântui.

           Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 141-142

Scrisoarea despre tălmăcirea Bibiliei

Ştiu foarte bine, şi papistaşii o ştiu mai puţin decât dobitocul morarului, de cât meşteşug, de câtă sârguinţă, înţelepciune şi minte e nevoie ca să tălmăceşti bine; căci ei nici n-au încercat. Proverbul spune: cine clădeşte la marginea drumului, găseşte mulţi sfătuitori. Aşa îmi merge şi mie. Aceia care niciodată n-au putut vorbi cumsecade, cu atât mai puţin să tălmăcească, sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Şi dacă i-aş fi întrebat cum s-ar tălmăci în nemţeşte primele două cuvinte din Mat. 1 liber generationis, nici unul n-ar fi ştiut să spună nici pâs; şi viclenii de ei, judecă chiar cartea în întregime. Aşa a păţit şi Sfântul Ieronim.

Şi ca să mă întorc la subiect, dacă papistaşul vostru vrea să pălăvrăgească de pomană, spuneţi-i pe scurt aşa: Doctorul Martin Luther vrea să fie aşa, şi spune: Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas! Căci nu vrem să fim nici elevii, nici discipolii papistaşilor, ci stăpânii şi judecătorii lor, vrem să ne grozăvim şi noi o dată; şi după cum Pavel se laudă faţă de sfinţii lui turbaţi, vreau şi eu să mă laud faţă de aceştia. Sunt ei doctori? Eu de asemenea. Sunt învăţaţi? Şi eu. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu.

Şi eu am să mă laud mai departe „Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii. Ei nu pot. Eu pot tălmăci, ei nu pot. Pot citi Biblia, ei asta nu pot; eu pot să mă rog, ei nu pot. Şi ca să intru în amănunte: Eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă. Şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. Şi de s-ar găsi unul dintre ei toţi, care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc; şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete, care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casalor, şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu eu. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că cuiele din potcoavă sunt de fier.

Acesta e răspunsul la prima voastră întrebare, şi vă rog să nu răspundeţi, ferească Dumnezeu, la plângerile zadarnici ale acestor măgari decât atât: aşa vrea Luther, şi el zice că e un doctor, mai presus decât toţidoctores din toate locurile unde stăpâneşte papa. Şi aşa să rămână. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă.

Mi-am dat osteneala să tălmăcesc cât mai bine, curat şi lămurit în nemţeşte. Şi ni s-a întâmplat adesea să căutăm un singur cuvânt 14 zile, chiar trei, patru săptămâni şi câteodată tot nu l-am găsit. La Iov am lucrat, M. Philipp, Aurogallus şi eu, astfel încât uneori în patru zile n-am putut termina decât trei rânduri. Mai bine aşa, căci acum e gata şi e tălmăcit, îl poate citi şi pricepe oricine, poate trece cu privirea peste trei, patru pagini, fără măcar să se împiedice de vreo greutate. Dar nici nu-şi dă seama ce pietroaie şi ce buturugi au fost aici, pe când acum treci peste ele ca pe o scândură dată la rindea. A trebuit să asudăm şi să ne căznim mult pentru a înlătura din drum astfel de pietroaie şi de buturugi, încât acum mergi uşor pe acel drum. E uşor să ari, după ce ogorul a fost curăţat. Dar să smulgă copacii şi beţele din pământ şi să pregătească ogorul ,asta nu vrea nimeni. De altfel, să nu te aştepţi la vreo mulţumire. Doar însuşi Dumnezeu, cu soarele lui, cu cerul şi pământul, ba chiar cu jertfirea fiului său, n-a primit nici o mulţumire; aşa e şi aşa rămâne lumea, naiba s-o ia, că de schimbat nu vrea să se schimbe.

Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte, pentru că mi-am pus în cap să tălmăcesc în nemţeşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vobreşti nemţeşte.

Chiar Christos spune: ex abundentia cordis os loquitur, dacă m-aş lua după măgari, m-aş ţine de litere şi aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Spune-mi, oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce înseamnă pentru un german abundenţa inimii? Aşa nu vorbeşte nici un german, fie că vrea să spună că cineva are o inimă prea largă, fie că are prea multă inimă. Dar chiar şi aşa şi tot n-ar fi bine tălmăcit. Căci abundenţa inimii nu e nemţeşte, e tot atât de puţin cât şi abundenţa casei, abundenţei sobei, abundenţa băncii: ci mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină gura îi vorbeşte. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna.

 Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte […]

Şi ce să mai lungesc vorba despre tălmăcire! Dacă ar fi să spun toate pricinile şi gândurile mele despre fiece cuvânt, desigur aş avea de scris un an. Am aflat eu acum cât meşteşug, câtă osteneală şi trudă cere tălmăcirea, de aceea nu rabd drept judecător şi dojenitor vreun măgar sau vreun catâr papistaş care n-a încercat să tălmăcească nicicând. Cui nu-i place tălmăcirea mea, n-are decât s-o lase în plata Domnului; naiba să-i mulţumească cui nu-i e pe plac şi care o schimbă fără ştirea şi voia mea. Dacă trebui e schimbată, am s-o schimb eu însumi.

           Ed. Cornelia Comorovski, Literatura Umanismului şi Renaşterii, vol. 2, p. 64-67.

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1521 către Spalatin)

Pentru numele lui Dumnezeu, cei din Wittenberg vor da soţii până şi călugărilor! Mie, cel puţin, niciodată!

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1524 către Spalatin)

În dispoziţia în care m-am aflat până acum şi-n care mă aflu încă, nu-mi voi lua o soţie. Nu pentru că nu mi-ar cere-o trupul şi sexul; nu sunt nici de lemn, nici de piatră; spiritul meu însă nu este îndreptat spre căsătorie atâta timp cât zilnic aştept moartea şi supliciul destinat ereticilor.

Mă aflu în mâna lui Dumnezeu ca orice creatură căreia îi poate schimba şi reschimba pornirile inimii, pe care o poate ucide sau o poate menţine în viaţă în orice oră şi-n orice minut […] Nu te mira că nu mă însor, eu, îndrăgostitul pe care-l denigrează toţi!”

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1526 către Schuldorp)

Şi eu m-am căsătorit, şi chiar cu o călugăriţă. Aş fi putut să mă abţin, căci nu aveam motive speciale ca să mă hotărăsc. Am făcut-o ca să-l sfidez pe Diavol cu toţi solzii de pe el, pe cei care-mi făceau dificultăţi, pe principii şi episcopii care-s destul de nebuni pentru a interzice clericilor să se căsătorească. Şi aş fi foarte dispus să provoc un scandal şi mai mare dacă aş găsi ceva care să-i placă foarte mult lui Dumnezeu, iar pe ei să-i scoată din sărite!

[…]

Luther despre principi (scrisoarea din 1521 către Spalatin)

Mai întâi, nu voi suporta ceea ce-mi spui, că principele [electorul Frederic] nu mai vrea să se scrie contra celui din Mainz [Albrecht de Brandenburg] şi să fie tulburată pacea politică. Mai bine să vă pierd pe toţi, pe tine, chiar pe Principe şi pe toată lumea! Am rezistat în faţa papei care l-a creat pe cel din Mainz, şi acum să cedez în faţa creaturii sale? Vorbeşti despre aur: nu trebuie tulburată pacea publică; dar suporţi ca el să tulbure pacea eternă a lui Dumnezeu prin faptele sale nelegiuite şi sacrilegiile care duc la pierzanie? Încă o dată nu, Spalatin, încă o dată nu, Principe. În interesul turmei lui Hristos şi pentru a servi de exemplu şi altora, să ne opunem din toate puterile acestui lup devorator.

Discuţie dintre Luther şi Melanchton consemnată de jurnalul lui Anton Lauterbach (iunie 1538)

Lauterbach: Oare câţi dascăli vor fi urmaţi în secolul următor?

Luther: Confuzia va ajunge la culme. Nimeni nu va voi să se lase guvernat de opinia sau autoritatea altcuiva. Fiecare va dori să fie propriul său rabin – vedeţi-i deja pe Osiander, Agricola…câte scandaluri vor urma, câtă risipire! Cel mai bine ar fi ca principii, printr-un conciliu, să prevină o asemenea nenorocire; dar papiştii n-ar fi de acord; se tem foarte tare de lumină!

Melanchton: Oh, să dea Domnul ca principii şi statele să se înţeleagă asupra unui conciliu şi a unei formule de împăcare în privinţa doctrinei şi ceremonialului, interzicând fiecăruia să se îndepărteze de ele fără o bază anume, scandalizându-l pe celălalt! Da, e de trei ori lamentabilă faţa Bisericii noastre, mascată cu un asemenea strat de slăbiciuni şi scandaluri!

Fragmentele sunt preluate din Lucien Febvre, Martin Luther, un destin

BIBLIOGRAFIE

  • Andrei Oţetea. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968.  Capitolul VIII. Reforma(p. 249-282)
  • Lucien Febvre. Martin Luther, un destin. Bucureşti: Ed. Corint, 2001. Capitolul 3. Retragerea în sine (p. 161-216)
  • Erik. H. Erikson. Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001. Capitolele VII şi VIII Credinţă şi mânie şi Epilog  212-254.
  • Keit Randell. Luther şi Reforma în Germania. Bucureşti: Ed. All, 2002.

Timothy George about the magisterial Reformers


The magisterial Reformers* both taught the faith and preached it.

Exactly. There was a symbiotic relationship between what they preached and what they wrote in their commentaries. The Reformation was a preaching movement. They did what they did to advance the proclamation of the Word of God.

http://www.christianitytoday.com/ct/2012/june/reformers-postmodern-movement.html?utm_source=ctweekly-html&utm_medium=Newsletter&utm_term=8591572&utm_content=129371503&utm_campaign=2012&start=1

–––––––––-

The Magisterial Reformation is a phrase that „draws attention to the manner in which the Lutheran and Calvinist reformers related to secular authorities, such as princes, magistrates, or city councils”, i.e. „the magistracy”.[1] While the Radical Reformation rejected any secular authority over the Church, the Magisterial Reformation argued for the interdependence of the church and secular authorities, i.e. „The magistrate had a right to authority within the church, just as the church could rely on the authority of the magistrate to enforce discipline, suppress heresy, or maintain order.”[1]

In addition, the term magister relates to the emphasis on authoritative teachers. Often this is seen in the names of theological schools descending from magisterial reformers (I.E. Lutheran, Calvinist, Zwinglian, etc.)[2]

The magisterial reformation stands in contrast to the radical reformation, which denied that civil authorities had any place or authority within the Church.[3]

References

  1. a b McGrath, Alister (1998), Historical Theology, Oxford: Blackwell Publishers, p. 159, ISBN 0631208437
  2. ^ Gstohl, Mark (2004), The Magisterial Reformation, retrieved 2012-11-17
  3. ^ Saint-Clair, Geoffrey (2001), Who’s Who in the Reformation, The Radical Reformation, retrieved 2012-11-17

http://en.wikipedia.org/wiki/Magisterial_Reformation

Protestanți în România – Documentar TVR realizat de Cristi Țepeș


Cristi Țepeș a realizat un scurt documentar despre protestanți (protestanții din România). Atunci când se referă la protestanți, documentarul face referire nu numai la luterani și calvini ci și la baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali.

Documentarul a fost difuzat pe TVR 1 în cadrul emisiunii Univesrul Credinței http://www.tvrplus.ro/editie-universul-credintei

În cadrul acestui documentar vorbesc printre alții Prof Dr. Valeriu Andreiescu, pastor Virgil Achihai, Conf.  Univ. Dr. Mariș Daniel

Informații preluate de pe blogul http://rodiagnusdei.wordpress.com

Interviu cu Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC


Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com) - nov 2011

Pavel Nicolescu – centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com

Pavel Nicolescu, personalitate marcantă a vieții evanghelice românești a acordat un interviu în anul 2007 cu prilejul unei vizite în România. În cadrul acestui interviu Pavel Nicolescu vorbește pe scurt despre acțiunile Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) dar și despre persecuțiile religioase și formele acesteia în perioada comunistă și cea postcomunistă.

Recomand acest interviu tuturor celor care vor să cunoască mai multe despre istoria evanghelicilor sub comunism.

Veți regăsi și puncte de vedere proprii referitoare la situația evanghelicilor și relațiile acestora cu statul comunist.

Pavel Nicolescu consideră că moartea unor pastori precum pastorii Radu Cruceru sau Gherman s-a datorat Securității.

Despre Pavel Nicolescu, inițiatorul ALRC am scris în 2011 următoarele:

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

Dănuț Mănăstireanu, care l-a cunoscut pe Pavel Nicolescu în anii 70 ai secolului XX în contextul „mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă”, realizează un scurt portret al acestui lider în cadrul primului articol din seria de articole despre ALRC.

L-am cunoscut pe Pavel Nicolescu în contextul mișcărilor revendicative ale baptiștilor legate de libertatea religioasă la mijlocul anilor 1970. Mi-a plăcut enorm de mult mintea lui strălucită, pasiunea lui pentru Cristos și  de ce să nu spun, radicalismul lui politic, foarte diferit de angajarea foarte calculată a lui Iosif Ţon, pe care cu toții  inclusiv Pavel, îl consideram atunci mentorul nostru. De asemenea, veneam amândoi din mediul creștin după Evanghelie.

http://danutm.wordpress.com/2010/02/08/comitetul-alrc-1/

Mulțumesc lui Emanuel Răduț pentru semnalarea acestui interviu.

Dacă sunteți interesați de acest subiect mai puteți citi și:

PAVEL NICOLESCU – INITIATORUL ALRC (FOTO)

ALRC-UL S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ ÎL APERE PE IOSIF ŢON?

AUREL POPESCU

ALRC

Dosar SSJ nr. 03 – Documente, Marturii, Memorii (ALRC)

Seria de articole ale lui Dănuț Mănăstireanu despre ALRC

Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu

Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat

Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat

Comitetul ALRC – 3 – Declaratie de constituire

Comitetul ALRC – 4 – Incetati prigoana

Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania

Comitetul ALRC – 5 – Scrisoare Aurel Popescu si Iosif Ton

Pozitia fata de constituirea Comitetului ALRC adoptata in iulie 1978 de catre pastorul Iosif Ton si de Aurel Popescu, cunoscuti lideri progresisti ai credinciosilor baptisti din România. (…)

Subsemnatii Popescu Aurel, domiciliat in Bucuresti, si Ton Iosif, domiciliat in Cluj, credem ca este necesar sa definim si sa ne facem cunoscuta pozitia fata de Comitetul pentru Apararea Libertatii Religioase si de Constiinta (ALRC), afiliat la organizatia „Solidaritatea Crestina Internationala“, cu sediul in Elvetia.

1. Consideram ca motivatia pentru aparitia unui asemenea comitet exista, adica in România persecutia religioasa este o realitate simtita de toti cei ce practica in mod deschis si dinamic o credinta religioasa. (…)

Noi, Popescu Aurel si Ton Iosif, am fost chemati de Dumnezeu la predicarea Evangheliei si, cu toate ca impartasim durerea si obiectivele fratilor nostri din Comitetul pentru Apararea Libertatilor Religioase si de Constiinta, consideram ca nu suntem chemati la a ne inrola in acest comitet si de aceea raminem la chemarea noastra de predicatori ai Cuvantului lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna ca noi nu vom mai vorbi si scrie despre suferintele fratilor nostri, ci doar ca noi nu ne simtim chemati la a ne include intr-un comitet a carui preocupare principala este aceasta activitate in apararea fratilor.

Am reprodus acest pasaj deoarece îl consider exemplificator pentru poziția adoptată de cei doi lideri față de ALRC. De asemenea, am vrut să mă edific eu însumi asupra apartenenței sau ne apartenenței lui Aurel Popescu la ALRC fiindcă aveam un material în care se vorbea de faptul că el ar fi făcut la un moment dat parte din ALRC. Emy Răduț mi-a spus că informația apare la Alexa Popovici în cartea Istoria baptiștilor din România 1856-1989 iar eu eram oarecum contrariat  de faptul că Aurel Popescu a făcut parte din ALRC dar nu l-am regăsit printre cei 9 credincioși care au format în primăvara anului 1978 (mai 1978) ALRC-ul.

Documentându-mă pentru acest articol am găsit o informație interesantă la Mircea Rusnac care aruncă o lumină nouă, cel puțin din punctul meu de vedere, asupra acestei situații.

Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca și inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuțiile la care erau supuși neoprotestanții de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creștini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menționate numele baptiștilor Ţon, Nicolescu, învățător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creștin după Evanghelie. A doua zi, toți aceștia au fost arestați  Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei sase autori au fost anchetați şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberați. Vor fi rearestați în toamnă. Temporar, de teama reacțiilor externe, au fost încetate persecuțiile, în special cele împotriva copiilor.

http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/

Comitetul ALRC – 6 – Marionetele din Conducerea Cultului Baptist

Un nou articol despre ALRC

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 5 Comitetul ALRC  (interviu cu Dănuț Mănăstireanu realizat de Ligia Dobrincu)

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 6 Navigatorii

„În toate mişcările astea erau oameni care doreau să facă zgomot pentru a pleca. Chiar unii dintre tinerii cu care eu am fost implicat au dorit, măcar într-o oarecare măsură, să plece din ţară. (…) Însă pentru mulţi dintre cei care au aderat la ALRC, convingerea mea este că n-au făcut-o pentru a pleca, spre deosebire de mişcarea Goma, în care , cred eu, cea mai mare parte a semnatarilor au văzut în asta un mijloc de a pleca din ţară. (…) După părerea mea, folosul ALRC a fost în radicalismul contestării ideologiei comuniste pe care Pavel şi cei din grup au realizat-o dar, din păcate, impactul pe termen lung a fost destul de redus pentru că ei au fost cu toţii împinşi în afară din ţară.” În această perioadă, mai ales anii 80 -81 şi DM a fost foarte atent supravegheat.

(Interviu realizat de Ligia Dobrincu.)

Veți găsi aici și informații despre organizația Navigatorii

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 7 Surprizele dosarului de Securitate

Un alt fragment din interviul realizat de Ligia Dobrincu, fragment în cadrul căruia Dănuț povestește despre reținerea sa de către Securitate, anchetări, presiuni și alte șicane. Veți regăsi amintit aici și cazul lui Constantin Sfatcu de la Iași care  făcea colportaj de Biblii și a fost acuzat că a încercat să omoare un polițist. Îmi este cunoscut cazul pentru că l-am întâlnit în cadrul unor documente din Fondul Gabany. De asemnea, Dănuț amintește și de cazul lui Vasile Răscol de la Penticostali.

În iarna 1986/1987, un fost coleg de liceu şi prieten foarte bun, Constantin Sfatcu a fost condamnat pentru colportaj de Biblii la 10 ani de închisoare, fiind acuzat că a încercat să omoare poliţistul care l-a oprit. „Bineînţeles că era o acuzaţie fabricată. Niciun om care transportă Biblii nu omoară poliţişti”. Cu ceva timp în urmă, în 1976, un penticostal din Bucureşti, Vasile Rascol fusese condamnat pentru colportaj de Biblii la doi ani. Dar „la sfârşitul anilor ’80 nu mai îndrăznea nimeni să lanseze asemenea acuzaţii”, de aceea încercarea de a ucide un poliţist era o acuzaţie mai eficientă.

 

INTERVIU CU VISKY FERENC


Un interviu interesant anunțat AICI de la Teofil Stanciu

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand


Preotul şi enoriaşul

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.

Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.

Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: „Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.

Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: „Când eram copil…”, „Când eram la şcoală…”.

Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.

Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.

In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: „Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: „Il iubesc pe Isus”.

Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări„Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind „da”, pastorul a continuat: „Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou „Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: „O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.

In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.

Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. „Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.

După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.

Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor „antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că „există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: „Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: „Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.

In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: „Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. „Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.

In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.

„Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.

Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.

Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: „Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: „Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.

„Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard WurmbrandOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir GhikaOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

Lady Jane Grey, regina detronată, explică sacramentele la un interogatoriu ce avea să-i aducă moartea


La începutul anului 1554, Regina Maria I a trimis pe John de Feckenham să o convingă pe verişoara ei protestantă de numai 16 ani, Lady Jane Grey, de adevărul credinţei catolice şi să evite astfel pedeapsa cu

Lady Jane Grey (wikipedia)

Lady Jane Grey (wikipedia)

moartea. Feckenham n-a reuşit, iar ea a fost decapitată în 12 februarie 1554.

Doar citiţi ce ştia şi ce putea fata asta la 16 ani:
După ce au discutat despre justificarea prin credinţă, au început să vorbească despre sacramente:
Feckenham. — Câte sacramente sunt?
Lady Jane. — Două; sacramentul botezului şi sacramentul Cinei Domnului
Feckenham. — Nu, sunt şapte.
Lady Jane. — Unde ai găsit asta în Biblie?
Feckenham. – Ei bine, vorbim mai încolo despre asta. Dar ce semnifică cele două sacramente ale tale?
Lady Jane. — Prin sacramentul botezului sunt curăţită cu apă şi regenerată de Duhul Sfânt, şi acea curăţire este o mărturie că sunt copilul lui Dumnezeu. Sacramentul Cinei Domnului oferit mie, este o pecete sigură şi o mărturie, că eu iau parte, prin sângele lui Cristos care l-a vărsat pe cruce, la Împărăţia Sa veşnică.
Feckenham. — De ce? Ce primeşti în acel sacrament? Nu primeşti însuşi sângele şi trupul lui Cristos?
Lady Jane. — Nu, cu siguranţă, nu cred aşa ceva. Cred că la Cină nu primesc trupul sau sângele, ci pâinea şi vinul, pâinea care este frântă şi vinul care este băut şi ele îmi aduc aminte de păcatele mele pentru care trupul lui Cristos a fost frânt şi sângele vărsat pe cruce. Şi cu aceea pâine şi acel vine u primesc beneficiile venit din frângerea pâinii şi din vărsarea sângelui pentru păcatele noastre pe cruce.
Feckenham. — Dar, oare nu Cristos a spus aceste cuvinte: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Ce vrei mai clar? Nu a spus El că este trupul lui?
Lady Jane. ––  Ştiu că a spus asta; dar de asemenea El a spus: “Eu sunt viţa, Eu sunt uşa”: dar El nu a fost o uşă sau o viţă. Oare nu a spus sfântul Pavel: El care cheamă lucrurile care nu sunt,  ca şi cum ar fi? Dumnezeu să mă păzească să zic că eu mănânc însuşi trupul şi sângele lui Cristos; pentru că atunci fie îmi îndepărtez mântuirea, sau sunt două trupuri, sau doi Cristoşi. Un trup a fost zdrobit pe cruce, şi dacă ei au mâncat un al trup, atunci El a avut două trupuri; sau dacă trupul Său a fost mâncat, atunci nu a fost zdrobit pe cruce; dar dacă a fost zdrobit pe cruce, atunci nu a fost mâncat de ucenicii Lui.
Feckenham. –– Dar nu este posibil  ca Isus prin puterea Sa să-şi facă trupul să fie şi mâncat şi băut, şi să fie născut dintr-o femeie fără bărbat, aşa cum a umblat pe ape având un trup, şi cum a făcut alte miracole prin puterea Sa?
Lady Jane. — Ba da. Dacă Dumnezeu ar fi făcut la această Cină un miracol, ar fi putut face asta. Dar El nu a vrut să facă nici un miracol, doar să-şi zdrobească trupul şi să-şi verse sângele pe cruce pentru păcatele noastre. Dar mă rog să-mi răspunzi la o întrebare. Unde era Cristos când a zis: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu?” Nu a fost la masă când a zis asta? El încă era viu şi nu suferise până în acea zi. Ce a luat afară de pâine? Ce a frânt afară de pâine? Uite, ce a luat, a frânt şi ce a frânt, a dat şi ce a dat, ei au mâncat; şi cu toate acestea, în tot acest timp El era viu, la Cină în faţa ucenicilor; dacă nu înseamnă că au fost înşelaţi.
Pentru a citi mai multe despre povestea impresionantă a acestei tinere, vezi cartea lui Simonetta Carr: Lady Jane Grey.
Sursa: J.T.
Trimis de Iosua Faur

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand


Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI /  Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate

Thomas Helwys – The birth of Baptists in Europe (Romanian subtitles)


Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer


Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt  copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial – moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. 
Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă  atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului –  să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat – până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). ‚Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai‘ – cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la  Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.
Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse  pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Emil Bartos la Areopagus – Spiritualitatea trezirilor spirituale din secolul al XVIII-lea


Începuturile mişcării evanghelice moderne sunt direct legate de valurile de trezire spirituală de la mijlocul secolului al XVIII-lea din America de Nord şi Marea Britanie. Alterarea mărturiei bisericilor protestante – datorată mai cu seamă procesului de instituţionalizare şi totodată compromisului etic şi moral al credincioşilor, momeala materialismului Lumii Noi, renunţarea la valorile puritane moştenite – toate acestea, precum şi multe alte cauze din zona socio-politicului, au dus la iniţiative locale ale bisericilor şi liderilor spirituali pentru un timp de trezire şi înnoire spirituală. Un val de lucrări divine speciale, având în mijlocul lor predicatori entuziaşti şi întâlniri deschise interdenominaţionale au dat naştere la ceea ce istoria a numit „perioada Marilor Treziri spirituale”. Modul de manifestare al celor direct implicaţi, varietatea convertirilor, interpretările teologice, dar şi reacţia denominaţiilor participante, ne oferă platforma de studiu asupra spiritualităţii acestor mişcări. Nimeni nu contestă faptul că multe elemente de spiritualitate din acea perioadă au influenţat masiv aproape toate confesiunile evanghelice ulterioare, incluzând cele care au pătruns pe teritoriul ţării noastre. Prelegerea va analiza aceste surse de spiritualitate şi va încerca un răspuns motivator la moştenirea spirituală a credincioşilor evanghelici de azi. (Dr. Emil Bartoş)

http://areopagus.ro

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România


Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).

Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.

Prisoners of the Light


Their testimony put them in prison.

Their faith changed a nation.

*

*

John Wycliffe


John Wycliffe graphic by Kathy Grimm

John Wycliffe graphic by Kathy Grimm

http://pickandprintgallery.wordpress.com/

Bearded Gospel Men: John Wycliffe


The gospel alone is sufficient to rule the lives of Christians everywhere…
any additional rules made to govern men’s conduct added nothing to the perfection 
already found in the Gospel of Jesus Christ.”

John Wycliffe

John Wycliffe (1328-1384) was a gospel man who shined brightly in an age where the gospel was almost eclipsed by heresy and a corrupt church. Most people point to Martin Luther’s 95 Theses in 1517 as the start of the Protestant Reformation, but well over 100 years earlier we see John Wycliffe preaching the same gospel, calling for the same reformation, and being mightily used of God. This is why Wycliffe is called “the morning star of the reformation.”

Wycliffe is best known for overseeing the the translation of the Latin Bible into English. Completed in the 1380′s this was the first full Bible available in the English language. As huge of an undertaking it was, our man wasn’t content to only see the word of God exist in the language of the people. He also trained and sent men into the world to preach the word of God to all who would listen.

Wycliffe is a beautiful example of all things missional, providing the word of God in the language of the people, and sending his “poor priests” into the cities who could identify with the people while preaching the gospel.

His zeal for Jesus, his love for the lost, and his denunciation of the corruption prevalent in the church resulted in Wycliffe being either hated or loved– even after his death! Decades after he died Wycliffe was condemned as a heretic, and in 1428 Pope Martin V ordered his body to be exhumed, burned, and the ashes thrown into the River Swift.

Let us learn from our man Wycliffe. Put down that razor, pick up the word, and take it to the world.

RESOURCES:

John Wyclif: Myth and RealityG. R. Evans (WTSBooks)
Wycliffe: The Morning Star of the Reformation (online article)
John Wycliffe (Wikipedia)

http://www.joethorn.net

Martin Luther: „Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului!”


 

Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului! – versiunea curentă, însă inexactă, a cuvintelor rostite de Martin Luther în ziua de 11 decembrie 1520, la Wittenberg, când a rupt definitiv cu Roma, ruptură previzibilă încă din 1517, când Luther a afişat, tot la Wittenberg, cele nouăzeci şi cinci de teze care marcau începutulReformei.

La 15 iunie 1520, papa Leon al X-lea (1513–1521) a promulgat bula Exurge Domine(„Ridică-te Doamne“), prin care se hotăra că „în scrierile lui Luther se află patruzeci şi una de propoziţii ori eretice, ori scandaloase, ori impertinente, care trebuie condamnate în bloc“. În termenii bulei, Luther era „un mistreţ sălbatic care răvăşeşte via Domnului“. Lui Luther i se acorda, după promulgarea bulei în provincia lui, un răgaz de şaizeci de zile pentru a-i adresa papei o retractare.

Bula a fost afişată la Brandenburg, în 29 septembrie, şi a ajuns la cunoştinţa lui Luther la 2 octombrie. A replicat cu două pamflete înflăcărate: Despre noua bulă şi Împotriva bulei lui Anticrist. Apoi, la 10 decembrie 1520, Luther a anunţat, pe tabla neagră a Universităţii din Wittenberg, că a doua zi dimineaţa va arde în public cărţile dreptului canonic (dreptul bisericesc), pentru a afirma simbolic propria sa libertate faţă de Roma şi independenţa dreptului civil faţă de cel bisericesc.

În ziua hotărâtă, studenţii şi profesorii îşi însoţesc maestrul şi colegul până în piaţa din faţa turnului Elstertor, unde era obiceiul să fie arse hainele ciumaţilor. Când se înălţă văpaia rugului, Luther aruncă în ea bula papală, precum şi Legea Canonică, spunând:“Pentru că ai mâhnit pe Sfântul Domnului [pe Isus], să te mistuie focul“.

Peste un an, în 1521, Luther a fost exclus din Imperiu în timpul Dietei de la Worms, după care s-a retras timp de zece luni (4 mai 1521–1 martie 1522), la Wartburg, unde a tradusNoul Testament (tipărit întâi în septembrie 1522 şi numit „Testamentul din Septembrie“), completat apoi cu Vechiul Testament (1534, cu importantă revizuire în 1546, textul de întemeiere a limbii literare germane).

Luther, fiu de ţăran, a studiat la Erfurt, unde a ajuns profesor de filozofie la Universitate (1505), a fost apoi călugăr augustinian, preot (1507), doctor în teologie. Avea o fire hotărâtă şi aprigă, uneori impulsivă, dar n-a promovat niciodată spiritul de persecuţie şi de intoleranţă.

sursa: Francois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000 via http://istoriiregasite.wordpress.com

Martin Luther si tezele sale (foto)


Martin Luther nailing theses

 

http://kevinnunez.org

Reformation Day


By R. Kevin Johnson

 Associated Baptist Press

(ABP) – Reformation Day is Oct. 31. Considering this day in light of our Nov. 1 remembrance of All Saints, the

Kevin Johnson

Reformation takes on special meaning for Protestants as we remember the life and the ministry of Martin Luther.

On Oct. 31, 1517, Luther nailed his 95 theses to the church door at Wittenberg, Germany. His aim was to protest the assertion by the Church that God’s favor could be gained by the purchase of indulgences. Luther taught that salvation and the remission of sin are available by grace through faith in Christ alone and that no monetary offering or good deed would or could achieve the same result. With this bold act of conviction, Luther set in motion a full revolt against the Church known as the Protestant Reformation.

Luther challenged church doctrine by teaching that all Christian believers have both the right and responsibility to carry forth the gospel (a principle we call “the priesthood of the believer”). To prove his point, Luther looked to the scriptures and cited 1 Corinthians 4:1, “Think of us in this way, as servants of Christ and stewards of God’s mysteries;” Revelation 5:10, “you have made them to be a kingdom and priests serving our God, and they will reign on earth;” and 1 Peter 2:9, “But you are a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, God’s own people, in order that you may proclaim the mighty acts of him who called you out of darkness into his marvelous light.” Luther also taught that no extra-biblical means was necessary to obtain divine truth.

Pope Leo X issued a papal bull in 1520 calling for Luther to retract his statements – a document that Luther burned in public in December of that same year. Three weeks later, on Jan. 3, 1521, Luther was excommunicated by the pope.

Christians (and society as a whole) owe a lot to Luther. His translation of the Bible from Latin into the vernacular made the scriptures accessible to the masses. Luther’s German translation served as a forerunner to the King James Bible. Also, his hymns are replete with profound bits of theology that have both instructed and inspired generations of believers:

Did we in our own strength confide, our striving would be losing;
Were not the right Man on our side, the Man of God’s own choosing:
Dost ask who that may be? Christ Jesus, it is he;
Lord Sabaoth, his Name, from age to age the same,
And he must win the battle.

Indeed!

On this Reformation Day, I will be taking a few moments to remember Martin Luther, a saint of God who has had a profound impact upon me and my development as a church musician, as a student of theology, as a Protestant pastor, and especially as a believer in the message of the Scriptures – that salvation comes as a free gift through grace by faith in Christ.

R. Kevin Johnson is a chaplain at Columbia University Medical Center and a freelance author based in New York City. He is a contributor to The Encyclopedia of Christian Civilization (December 2011, Wiley-Blackwell).

http://www.abpnews.com/

Huguenot choir in Calvin’s hometown cathedral Noyon


Reformation Series #2 – John Calvin


31 octombrie – Ziua Reformei


Martin Luther by Lucas Cranach the Elder, pain...

Martin Luther. Image via Wikipedia

Ziua Reformei este o sărbătoare religioasă a zilei de 31 Octombrie în amintirea Reformei, sărbătoare ținută în mod particular de Lutherani și de cîteva comunități de Biserici Reformate. Este o sărbătoare națională în Slovenia (de vreme ce Reforma a contribuit profund la dezvoltarea ei culturală, deși slovenii sînt în principal romano-catolici) și în următoarele state germane: Brandenburg, Macklenburg-Pomerania Inferioară, Saxonia, Saxonia-Anhalt și Thuringia. Din 2008, este și sărbătoare națională în Chile.

În 31 Octombrie 1517Martin Luther a afișat o propunere pe ușa bisericii în Wittenberg, Germania pentru a dezbate doctrina și practica indulgențelor. Această propunere este numită frecvent ca Cele 95 de Teze, pe care el le-a înfipt pe ușile bisericii castelului. Acest gest însă nu a fost un act de sfidare sau provocare cum se crede uneori. De vreme ce biserica din castel era expusă traficului principal din Wittenberg, ușa bisericii funcționa ca și afișier public și, în consecință, era locul pentru afișat anunțuri importante. De asemenea, Tezele erau scrise în Latină, limba folosită de biserică, și nu în limba națională. Chiar și așa, evenimentul a stîrnit controversă între Luther și cei de partea Papei în privința multor practici și doctrine. Cînd Luther și susținătorii lui au fost excomunicați în 1520, s-a format Lutheranismul. Aceasta avea să deschidă ulterior calea către formarea tradițiilor Reformate și Anabaptiste.

Biserica Lutherană

În cadrul Bisericii Lutherane, Ziua Reformei este considerată o sărbătoare mai neînsemnată, iar denumirea oficială este Festivalul Reformei. Pînă în secolul XX, cele mai multe biserici Lutherane sărbătoreau Ziua Reformei în 31 Octombrie, indiferent de ziua săptămînii în care se întîmpla să fie. Astăzi, cele mai multe biserici Lutherane au modificat data festivalului, astfel încît să fie în Duminica (numită Duminica Reformei) în sau înainte de 31 Octombrie și au mutat Ziua Tuturor Sfinților în Duminica din sau după 1 Noiembrie.

Culoarea liturgică a zilei este roșul, care reprezintă pe Duhul Sfînt și pe martirii Bisericii Creștine. Imnul lui Luther, Cetate tare-i Dumnezeu  este cîntat în mod tradițional în această zi. În mod obișnuit, lutheranii stau în picioare în timpul imnului, în memoria folosirii imnului în războaiele religioase ale secolului al XVI-lea. De asemenea, este tradiție ca în unele școli Lutherane, copiii sa aibă scenete cu Ziua Reformei sau spectacole în care să joace scene din viața lui Martin Luther. Faptul că Ziua Reformei coincide cu Halloween ar putea să nu fie pură coincidență. Halloween, fiind ajunul Zilei Tuturor Sfinților, ar fi putut fi o zi excelentă pentru Luther ca să-și afișeze cele 95 de Teze împotriva indulgențelor, de vreme ce biserica din castel avea să fie deschisă în Ziua Tuturor Sfinților tocmai pentru ca oamenii să vadă o mare colecție de moaște. Vederea acestor moaște ar fi promis o micșorare a timpului petrecut în en purgatoriu similar cu cel al cumpărarii unei indulgențe. Luther a fost perspicace în alegerea zilei de 31 Octombrie pentru afișarea Tezelor sale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Reformei

Citește și

Ziua Reformei la București (2011)

The Protestant Reformation – Part 1+2


The Protestant Reformation – Part 1

The Protestant Reformation – Part 2

Jean Calvin pe intelesul tuturor


Cu ocazia Zilei Reformei care se celebreaza la data de 31 octombrie in fiecare an, un grup de profesori vor avea o serie de conferinte pe teme conexe mișcarii protestante ce a inceput la 1517 atunci când, Martin Luther și-a bătut în cuie tezele sale (95) pe ușa catedralei din Wittenberg.

Sursa: Ruben Ologeanu

Situatia statistica a instituţiilor religioase creştine din Romania.


Total: 21613173 cetăţeni (Chiar daca cifrele nu sunt 100% exacte, proporţia se păstrează)

– Biserici seculare: (20080390 membri)…(92,9081%)
Biserica Ortodoxă (18,83 milioane membri)…(87,1227%)
Biserica Romano-Catolică (1,02 milioane membri)…(4,7193%)
Biserica Greco-Catolică (191.556 membri)…(0,8862%)
Cultul Creștin de Rit Vechi (38.147 membri)…(0,1764%)
Biserica Armeană (687 membri)…(0.0031%)

-Cultele protestante: (803849 membrii)…(3,7192%)
Biserica Reformată (701.077 membri)…(3,2437%)
Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (8.716 membri)…(0,0403%)
Biserica Evanghelică Lutherană Sinodo-Presbiteriană (27.112 membri)…(0,1254%).
Biserica Unitariană (66.944 membri)…(0,3097%)

-Cultele neoprotestante: (695934 membrii)..(.3,2199)%
Biserica Creștină Baptistă (126.639 membri)…(0,5859%)
Cultul Penticostal (324.462 membri)…(1,5012%)
Biserica Adventistă de ziua a șaptea (93.670 membri)…(0.4333%).
Cultul Creștin după Evanghelie (44.476 membri)…(0.2057%)
Biserica Evanghelică (18.178 membri)…(0,0841%)

Alte culte (inclusiv organizația Martorii lui Iehova), (88.509 persoane)….(0,4095%)

Alte circa 33 de mii de persoane s-au declarat la recensămînt fără religie, atei sau nu au vrut să-și facă publică apartenența religioasă.(0,0015%)

Sursa: http://gigipeagu.blogspot.com

Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica?


Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.

Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.

2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?)  Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.

După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.

În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.

În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.

Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”

Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.

Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe,  și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un  regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.

Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.

Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.

Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.

Cele 6 ipostaze ale creștinului din România

De ce suntem ortodocşi?

Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi

De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara

Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?

Cine sunt creştinii după Evanghelie?

John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte

Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context

Credinţa la români, în cifre

Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană

BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors

Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona

Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist

Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie

Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste

Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”

Despre credinţă

Cărți

George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645

Paul Negruț, Biserica și Statul

Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine

Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor

Iosif Țon, Credința adevărată

William R. Estep, Istoria anabaptiștilor

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist

%d blogeri au apreciat: